Armistițiul

Victoria vișinie de la Galați lasă senzația unui armistițiu între Rednic și echipă. Maftei, iarăși vânjos, n-a mai mimat crampe, așijderea geamănul Marius Constantin, banderola n-a rătăcit printr-un ungher al porții lui Coman. Niciunul dintre aceste detalii, tăbăcite de media, nu are legătură cu Rednic. Direct. Poate că am fost cu toții pe o pistă falsă. Rednic pierduse, într-adevăr, cheia de la ușa vestiarului. Numai că, după pauza competițională, Rednic descoperise, ca și noi, un cu totul alt vestiar. Unul fărâmițat în bisericuțe în care taberele se apără în bloc ca eroii lui Dumas. Bizar, misterios, atmosferă încinsă după doar vreo două transferuri exotice și o revenire a lui Pancu. Duminică, la Galați, echipa n-a jucat pentru Rednic, ci doar pentru ea. După cum nu jucase pentru Rednic nici în toamnă împotriva tribunei ostile. Maftei și compania tocmai îi răpiseră galeriei visul unei alte primăveri continentale.

Mai c-am zice că, uneori, nu se face gaură în cer dacă pregătirea meciului se creionează nu la tabla din vestiar, ci pe un șervețel la cârciumă. Doar dacă se încheie o dată cu culcatul găinilor și nu cu primul cântat al cocoșului. De preferat fără antrenorul care-ți numără paharele, simpatic cu un chelner neplătit. Rednic poate doar să achite nota de plată.