Jurnalul de refacere al lui Dan Roman, ziua 15: „Simt că nu am pic de forță! În viața mea nu mi s-a întâmplat așa ceva!”

„Jurnal de refacere” este un demers unic în mass media sportivă din România. ProSport își propune să urmărească viața unui fotbalist care în lunile următoare se va lupta să revină pe teren. Început duminică, 22 decembrie, de ziua lui Dan Roman, jurnalul va dura până în momentul în care atacantul lui Gaz Metan, accidentat grav joi, 19 decembrie, la Botoșani,  va lovi din nou mingea într-un meci de fotbal. Jucătorul a ajuns în această după-amiază în Ungaria, la Gyor, și povestește ce a simțit la prima ieșire afară după zece zile pe care le-a petrecut aproape exclusiv la pat. 

ZIUA 15 – „SIMT CĂ‚ NU AM PIC DE FORȚĂ‚”

Am mers destul de bine și în jur de ora 17:00 am ajuns în Gyor. Și pentru mine a fost mai confortabil pentru că, fiind doar două persoane în mașină – mama nu a mai mers cu noi de data aceasta – am stat cu piciorul pe scaunul din dreapta. L-am la maximum în jos și am stat mai bine. Dar experiența de a ieși afara a fost destul de obositoare… Știi cum sunt?! Parcă nu am pic de forță în mine, obosesc imediat, îmi tremură mâinile, corpul. În viața mea nu am mai pățit așa ceva! Eu stau la etajul trei și a trebuit să cobor în cârje, dar, totodată, eram nevoit să am grijă și la picior și am coborât cu el ridicat… Când am ajuns aproape că nu mai puteam respira… Aici, la hotel, când m-au văzut cu piciorul în gips m-au pus la etajul 1… e mai bine. Sunt probleme inerente, de care n-am cum să scap. Oricum, tot ce mă interesează e să îmi spună doctorul mâine că sunt bine. La nouă dimineața sunt programat și cred că mai mult de o oră-două nu am de ce să stau. Sper să fie bine…

Mâine dimineață voi pleca spre Gyor, sunt un pic nerăbdător, îți dai seama. O să facem vreo șase ore pe drum, iar luni dimineața am programat controlul. Sper să fie totul bine. Grijile mele sunt legate de modul în care se vor suda maleolele – acolo chiar nu știu cum au procedat doctorii să le refacă – și peroneul. Dar, totodată, mă gândesc că simțeam dacă era ceva în neregulă. În zilele astea pe care le-am petrecut acasă am devenit expert în a-mi face injecții. Cred că le fac mai bine ca asistentele. Că ele îmi băgau acul din față, direct… Eu am răbdare, vin cu el din lateral, dau drumul ușor la ser. Ți-am zis, am devenit expert (râde). În afară de aceste injecții pe care trebuie să le fac în fiecare dimineață trebuie să mai iau și niște pastile. Cam ăsta este tratamentul. Eu sunt conștient că o să îmi revin cât se poate de repede, chiar cred lucrul ăsta! Îmi doresc să fie totul în regulă cu operația, pentru că lucrurile care vor ține de mine le voi face fără probleme! Eu, ți-am mai spus, sunt optimist. Nu sunt genul care să își plângă de milă… Poate nu mă crezi, dar râdeam chiar și atunci când m-am accidentat și eram la spital, la Botoșani. După ce mi-au pus piciorul la loc le-am terorizat pe asistente. Se mirau și ele de starea mea și le-am spus (râde)

Fiecare dintre noi își dorește să ajungă cât mai sus, să joace într-un campionat puternic în care să fie apreciat. Cred că notorietatea – și mă refer aici la simpatia din jurul unui fotbalist – este cel mai important lucru. Banii vin și ei mai devreme sau mai târziu, mai ales dacă ajungi să joci în străinătate, dar dragostea oamenilor contează. Uite, de curând am văzut un video de pe stadionul lui Napoli. Filmarea e făcută înaintea meciului cu Dortmund, din Liga Campionilor. Ei, aproape un minut tot stadionul îi scandează numele lui Higuain. E incredibil! Sau filmulețul acela cu Sabri, de la Galatasaray, care pune tricoul pe gazon, îngenunchează, apoi dă tonul unui cântec și tot stadionul cântă cu el. Asta înseamnă fotbalul! Iar sentimentul ăsta cred că e mult mai important decât orice sumă de bani.

(discuția se mută înspre modul în care gândesc fotbaliștii transferurile) La 22 de ani, sigur, te gândești la echipe mari, campionate puternice, banii contează mai puțin. Pe la 30, pe final de carieră, te gândești să te duci undeva și să mai strângi ceva bani până să te lași. Cum gândești la 28? (râde) Nu știu dacă mai am timp să prind o echipă mare… puține sunt cazurile care au reușit asta. Să vedem ce se va întâmpla. Dacă oamenii de la Mediaș îmi vor prelungi contractul, pentru că eu am intrat în ultimele șase luni, mi-aș dori să pot să dau totul pentru Gaz Metan. La modul cum s-au purtat cu mine, mai ales în această perioadă, eu cred că merită lucrul acesta! Și pentru mine cred că ar fi benefic acest lucru, pentru că acolo sunt deja obișnuit și mi-ar fi mai ușor după ce voi reveni…

(reporterul aduce în discuție un interes al lui Dinamo pe care l-a recunoscut inclusiv președintele Constantin Anghelache) Nu a fost o noutate pentru mine declarația dată de domnul Anghelache după ce m-am accidentat. Au fost discuții și în vară cu Dinamo și rămăsese să discutăm acum, odată intrat în ultimele șase luni de contract. 

L-am monitorizat pe Dan, e adevărat. E un atacant interesant, dar, din păcate, ați văzut și voi ce a pățit

Constantin Anghelache, președinte Dinamo, pentru Fanatik

Imaginează-ți că e ca într-o cursă și vezi linia de sosire din ce în ce mai aproape. Când ai terminat, te simți eliberat. Așa e pentru noi ultima parte a unui tur sau finalul campionatului. În vacanța de vară nu apuci să faci mare lucru. Eu, cel puțin, nu am apucat pentru că e și perioada nunților. Așa că îți rămâne cea de iarnă. Înainte de accidentare planificasem o mică excursie la Londra, la un prieten foarte bun. Trebuia să mergem în primul weekend din ianuarie… adică weekend-ul acesta, când eu voi merge la control, în Ungaria. Sincer, abia aștept să ajung acolo, să îmi spună că e totul bine!  Sunt super optimist! Ce-a fost greu a trecut! 
Revenind la vacanță. De regulă, cam cu o săptămână înainte să revenim la antrenamente, încep să fac alergări și să mai joc  fotbal. La sala de forță trebuie să recunosc că nu prea îmi place să merg. Eu sunt cu alergatul… chiar mai râd colegii de mine din cauza asta. Dar știu că mă ajută, iar eu sunt genul de jucător care dă 100% la antrenamente și în meciuri. Când îl aveam antrenor pe Sabău primeam în vacanță și un puls-tester, pe ăla nu aveai cum să-l păcălești dacă voiai să sari peste programul de pregătire pe care-l avea fiecare în vacanță. Acum, la Medaș, avem niște GPS-uri care ne-au ajutat foarte mult. Ele îți spun exact cum s-a pregătit un jucător la un antrenament. Monitorizează numărul pașilor, frecvența lor, schimbări de direcție, tot, tot, tot! Și toți trag mai tare să nu cumva să fie dați drept exemple negative în vestiar (râde). 

La fel ca de Crăciun, și Revelionul a adus un moment de tristețe… de regret mai bine zis. Vedeam pe Facebook că toată lumea petrece pe undeva și mă gândeam la situația mea… Dar uite că a trecut și Revelionul! Oricum, ți-am zis, de Crăciun a fost mai ciudat pentru că era un moment special. Dar mă gândesc acum că mai am câteva zile până voi merge în Ungaria și poate după ce mă întorc de acolo voi avea voie măcar să merg cu cârjele. Aș mai ieși puțin din casă și, cu ocazia asta, ar mai ieși și soția. Stă lângă mine tot timpul, nu vrea să iasă deloc din casă. I-am spus că e eroina mea (râde). Ea îmi spune tot timpul să fiu optimist, să gândesc pozitiv. N-am voie să fiu altfel pentru că mă ceartă (râde).
Mă gândeam că aș vrea să mă duc la reunire, pe 13 ianuarie, dacă o să pot să mă deplasez. O să-mi fac sânge rău când o să-i văd pe colegi cum se antrenează, dar cred că o să îmi prindă și bine. Mai o glumă, mai o vorbă… trece timpul. Pe la sfâșitul lui februarie, dacă totul decurge conform planului, aș putea să încep recuperarea în București. Abia aștept momentul ăla!