Moldovan a venit în Giulești pe final de carieră, când, spune el, pierduse motivația de a mai juca fotbal: „Suporterii ăștia minunați m-au ajutat. Datorită lor am regăsit plăcerea de a juca din nou”. Într-un an și jumătate, tipul pragmatic trecut prin Elveția, Anglia, Turcia și Franța, s-a îndrăgostit de Rapid și, atunci când clubul de la care s-a retras avea mai mare nevoie de el, s-a întors. La mijlocul lui septembrie, Moldovan prelua banca tehnică a Rapidului și, automat, toate problemele echipei din Giulești. Într-o discuție de aproape o oră purtată cu reporterii ProSport, omul cu 70 de selecții la echipa națională a vorbit despre legătura dintre el și Rapid, despre momentele importante ale carierei sale de fotbalist, dar și despre problemele fotbalului românesc.
Cântecul acela al fanilor « Ă‚sta e Rapidul din Giulești, iubește-l și-ai să înnebunești » e adevărat! Viorel Moldovan, antrenor Rapid
Probabil că ați auzit de foarte multe ori această întrebare în ultimele luni: de ce ați venit la Rapid, având în vedere situația critică în care se află clubul? Sunt foarte multe probleme cu care m-am confruntat de când am preluat echipa. Știam că va fi dificil – nu m-am așteptat să curgă lapte și miere la Rapid – dar nu mă așteptam să fie chiar atât de multe probleme. Când am venit , voiam să am asigurat doar minimum necesar pentru a ne pregăti în liniște. Atât! Am făcut eforturi uriașe, împreună cu băieții, pentru a avea rezultate și pentru a ne bate la promovare.
Tocmai din motivul acesta revine întrebarea anterioară: De ce? Am făcut-o pentru că, sincer, aveam această dorință de a antrena la Rapid. S-a ivit această oportunitate într-un moment dificil al clubului și am vrut să dau o mână de ajutor. Trebuia, totodată, să reintru în circuit pentru că pauza era deja foarte mare. Oricum, am speranța că Rapid nu va muri! Și mi-am propus să alcătuiesc o echipă care în cel mai scurt timp să se întoarcă în Liga I. E Rapid… un club de tradiție, un club cu suporteri extraordinari și am încredere că voi reuși. Ideea mea a fost să fiu un factor de stabilitate, o persoană care să aducă lângă club anumiți oameni potenți din punct de vedere financiar să redresăm corabia.
Vorbiți despre atașament față de club, dar ați jucat doar o scurtă perioadă în Giulești… Un an și jumătate, ultimul contract din caieră! Dar am avut parte de un final formidabil. Datorită acestui club, datorită rezultatelor pe care le-am avut aici, datorită suporterilor care m-au iubit și m-au respectat din primul minut pentru ceea ce am făcut pe teren. Oamenii apreciază când te bați pentru echipă și datorită lor am reușit să am încă un an și jumătate de carieră. Înainte de Rapid am vrut să mă las…
Ce s-a întâmplat de v-a făcut să vă răzgândiți? Eram la Timișoara, mă întorsesem din străinătate, iar familia mea era la București. Treceam printr-un moment dificil pentru că în acea perioadă tatăl meu murise… Voiam să vin acasă, să am liniște, pentru că îmi fusese destul de greu până atunci. M-am întâlnit cu George Copos și cu Răzvan Lucescu și am venit la Rapid. Am găsit un grup extraordinar aici, am făcut rezultate pe plan internațional, am câștigat două Cupe ale României pe final de carieră… Suporterii m-au primit cu brațele deschise, pot spune că datorită lor am găsit motivația necesară de a continua. Pentru că nu e ușor ca după 10 ani de străinătate să te întorci acasă și să te readaptezi la realitatea fotbalului românesc.
Bun, dar… (ideea lui Moldovan continuă) Odată ajuns la Rapid am simțit câtă pasiune, dorință și determinare există în rândul suporterilor…. Uite, mai toți care au trecut pe aici, indiferent că au jucat mult sau puțin, rămân atașați de club. Cântecul ăla al fanilor «Âsta e Rapidul din Giulești, iubește-l și-ai să înnebunești» e adevărat! Îți intră «microbul». Foarte mulți oameni care au venit pentru prima oară la stadion, pe Giulești, au rămas marcați și s-au întors și a doua oară. Și a treia oară și a patra oară și au au devenit suporteri ai Rapidului.
„În ultimele luni de carieră eram sătul de fotbal. Număram zilele…”
Un exemplu de atașament al suporterilor este și gestul făcut vara trecută, când unii dintre ei au intrat în greva foamei… Doar la Rapid se poate întâmpla așa ceva! Nu știu dacă în altă parte suporterii ar fi făcut un astfel de gest. Nu există cuvinte… Și gândește-te că acolo erau oameni de toate vârstele… Sunt foarte mulți care sunt suporteri ai Rapidului de mici, au prins foarte multe generații, au suferit foarte mult lângă echipa asta, cunosc problemele clubului. Din această suferință se naște pasiunea!
Vorbeați ceva mai devreme despre cei doi ani în care nu ați antrenat. Cum v-ați umplut timpul liber în această perioadă? Am încercat să descopăr și alte lucruri în afară de fotbal. Am avut și am această colaborare cu DolceSport și m-am ocupat și de viața privată. Am profitat mult de această perioadă. Am studiat, am analizat anumite lucruri. A fost și o perioadă de reflecție…ce am făcut bine și ce am greșit în mandatele precedente de la Vaslui, Brașov și Sportul. Dar era normal să mă întorc, era momentul. Deja trecea timpul și când ieși o perioadă mai mare din circuit, lumea te mai uită, nu mai știe ce vrei. Era momentul să mă întorc. Dar au fost doi ani cu mult timp de gândire (zâmbește).
Pauza aceasta poate… (întrerupe reporterul) Scuză-mă! Voiam să mai spun că în timpul ăsta am mai avut oferte din Liga I și din Liga a II-a, dar am preferat să stau să aștept. Nu era momentul, așa cum am simțit acum, la Rapid. Aici a fost ceva special pentru că vorbim despre clubul la care mi-am încheiat cariera. În altă parte probabil că mi-ar fi fost mai greu.
Când v-ați lăsat de fotbal erați împăcat cu ideea retragerii? Am fost foarte împăcat! Sincer, pe final – în ultimele luni – nici nu mai aveam răbdare. Parcă îmi număram zilele, ca în armată. AMR…nu știu câte zile. Simțeam că mi-a ajuns! Nu mai aveam motivație, nu mai aveam dorința de a juca. Poate că fizic mai duceam, nu-mi făceam probleme. Vezi tu, sunt anumiți jucători care pot fizic, dar mental sunt extenuați. Pe mine nu mă mai motiva absolut nimic. Nici campionatul, nici o nouă participare în cupele europene. Așteptam să se termine odată și să descopăr altceva, să văd ce urmează după cariera de fotbalist.
Există și alt caz… Știu, să nu mai poți din punct de vedere fizic, dar să îți dorești. Dar eu nu regret, chiar mă bucur că m-am oprit la timp. 35 de ani, suficient! Nu avea rost să mai pierd timpul. Ce să fac? Să păcălesc, să lungesc cariera… când dispare pasiunea e bine să spui «stop». Ți-am mai spus, în ultimele luni nu mai aveam spiritul necesar.
Măcar ați putut să găsiți motivație în momentul în care ați revenit în țară…. Mi-a fost foarte greu, să știi. A fost o ambiție personală să reușesc la revenirea în țară. Mulți prieteni îmi spuneau «Băi, ești nebun? Ce-ți mai trebuie ține să te întorci după ce ai stat 10 ani în străinătate? Las-o baltă, că mulți s-au întors și n-au reușit să se adapteze». Și, repet, ușor nu mi-a fost. Vedeam totul gri, totul negativ. Bine, și acum sunt foarte multe lucruri care nu îmi plac, dar nu am ce face, trebuie să mă adaptez. Atunci am avut o perioadă în care, pur și simplu, eram turbat! Credeam că am progresat și noi, dar am descoperit multe lucruri care m-au bulversat. Nu-mi venea să cred!
Concret, care au fost aceste lucruri despre care spuneți că v-au șocat atunci când ați revenit în țară? Mentalitatea! Și nu numai! Nu știu când ne vom putea schimba. În afară e o altă viziune. Noi vrem și batem din gură și vrem să fim precum francezii, germanii, englezii, dar facem lucrurile cu jumătăți de măsură, tot felul de combinații, păcăleală, multă minciună. Dacă vrei să faci un lucru serios ți se pun tot felul de piedici… sunt foarte multe lucruri care împiedică progresul. Nu am învățat să gândim pe termen lung, să construim…
„Văd și acum în fenomenul ăsta că sunt tot felul de parveniți, tot felul de intruși care nu au nicio treabă cu sportul. Sunt puși pe căpătuială, pe combinații. Mă doare sufletul că foarte mulți foști jucători, oameni de calitate, nu au loc în structurile cluburilor” Viorel Moldovan, antrenor Rapid
Odată întors în țară a trebuit să faceți lucruri pe care, în mod normal, nu le-ați fi făcut? Să faceți compromisiuri? Eu nu mi-am dat și nici n-o să-mi dau vreodată pantalonii jos în fața unui conducător sau patron… Ă‚sta sunt. Mă vrei, bine, dacă nu, nu. Eu, repet, nu-mi dau pantalonii jos în fața nimănui. Și lucrul ăsta deranjează. Ți se închid uși. Să știi că nouă, celor din generația mea, ni s-au închis multe porți și mulți și-au dorit să nu reușim. Dacă am venit și am vrut să ne implicăm să schimbăm ceva – alte idei, altă viziune – mulți ziceau «Hai, mă, ce naiba, vin ăștia să ne învețe pe noi?! Lasă că le arătăm noi!». Opinia noastră de multe ori a deranjat.
Revin un pic la cariera de fotbalist. Dintre campionatele în care ați jucat, care a fost cel în care v-a fost cel mai greu să vă adaptați? Sincer, atunci când am plecat de la Dinamo, în 1995, și am ajuns în Elveția… parcă eram plecat de-o viață. Nu am avut nici măcar un moment în care să sufăr din cauza dorului de casă. M-am adaptat imediat la Neuchatel, era exact pe placul meu. M-am debarasat… nu mai eram îngrădit de mentalitatea și de regimul din România… cantonamente nesfârșite, antrenamente în care făceai cantitate și nu calitate. Am descoperit un alt mod de a privi fotbalul. Trebuia să am grijă de mine, veneam direct la jocuri – fără cantonamente – aveam timp și de familie. Mă simțeam eliberat. Mi-a plăcut enorm! Eu m-am adaptat rapid în mai toate țările în care am fost…. Poate în Anglia, unde nu mi-a plăcut deloc.
„Mă voiau Betis și VfB Stuttgart!”
Ce s-a întâmplat în Anglia? Stai că revin și-ți povestesc și cum a fost cu Anglia…. Nu am suferit niciodată din cauza dorului de casă, prieteni sau altceva. Am avut familia cu mine tot timpul, era lucrul care mă interesa cel mai mult. Aveam o viață degajată, eram eliberat. Nu exista presiunea asta total inutilă pe care o avem în România. Apoi, de la Grasshopper am plecat la Coventry, nu trebuia să fac pasul ăsta. Ieșisem pentru a doua oară golgeterul campionatului elvețian și aveam oferte de la Betis și de la VfB Stuttgart. Joachim Low, pe care l-am avut după aceea antrenor la Fenerbahce, mă voia, dar clubul cerea prea mult. Am acceptat să stau încă un an, până după Campionatul Mondial din Franța, dar în iarnă – eu eram în vacanță – clubul meu s-a înțeles cu Coventry. La București au venit președintele lui Coventry și cel al lui Grasshopper, bătuseră palma pentru o sumă record la vremea aceea, undeva la 10 milioane de franci elvețieni. Bani mulți pentru club. Bun, și oferta pentru mine era bună, dar m-am dus acolo din vacanță, complet nepregătit, campionatul englez era în plină desfășurare… o lună nu am făcut pregătire, iar ei jucau. Mi-a fost greu…am stat șase luni și n-am mai avut răbdare să mai stau. Dacă mi-a intrat un lucru în cap, cu greu mi-l mai scoți. Și am plecat!
Aproape toți românii care au ajuns în Anglia au vorbit la superlativ despre Premier League, despre modul în care englezii privesc fotbalul… Eu am ajuns la Coventry, un loc destul de simplist. Poate dacă mă duceam la o echipă din Londra, să dau un exemplu, lucrurile stăteau altfel. Era o altă viață, evoluai alături de altfel de jucători… Dar după Campionatul Mondial din Franța am vrut să plec și Fenerbahce a venit și mi-a plătit clauza de reziliere.
Englezii au un mod foarte degajat de a privi fotbalul. Ai pierdut un meci, asta este, nu faci o dramă. «Unlucky» și-ți vezi mai departe de treabă Viorel Moldovan, antrenor Rapid
Ați dat liniștea din Eveția pe agitația din Turcia, după o scurtă escală în Anglia… Tumultuoasa Turcie, exact! Au fost doi ani frumoși, dacă mă refer strict la prestațiile mele. Am jucat, am dat goluri, dar ca echipă nu prea am avut rezultate. Era Galatasaray la putere atunci. Noi nu aveam un grup unit, un spirit de echipă. Fiecare juca pentru el, nu trăgeam în aceeași direcție. Eu am fost apreciat, dar îmi doream foarte mult să mă întorc în Vest. Mai aveam încă doi ani de contract și aveam clauză de reziliere. După Europeanul din 2000 voiam să mă întorc într-un campionat puternic. S-a ivit oferta de la Nantes și am făcut o super alegere! Am luat campionatul din primul sezon, au fost patru ani excelenți.
Sunteți genul de fost fotbalist care să se gândească des la perioada în care juca? Am momente de nostalgie, nu pot să mint. Dar nu trăiesc cu amintirile, m-am detașat destul de mult. Am o colecție de tricouri acasă, sunt acolo, le-am depozitat într-un dulap... Dacă, de exemplu, îmi pun un CD Cu golurile mele mă apucă nostalgia. Mă uit și văd ce slăbuț eram, ce goluri dădeam, ce agil eram… Sunt normale sentimentele astea, dar prefer să fiu cât mai mult ancorat în realitate. Nu mi-e dor de viața de fotbalist! Știu că sunt unii care suferă enorm după ce se lasă, dar pe mine chiar mă deranjează discuțiile despre trecut. A fost o poveste frumoasă, dar gata, a trecut. Sunt un tip pragmatic.
Apropo de trecut și prezent, ce părere aveți despre comparațiile cu „Generația de aur” pe care le-au auzit toți fotbaliștii naționalei din ultimii zece ani... Dacă te referi la rezultate, e normal să te raportezi la acea perioadă. Că vrei să ajungi din nou acolo, să ajungi constant la Mondiale și la Europene. Dar uite că din 2000 am mai avut o singură participare la un turneu final.
V-ați obișnuit cu situația asta? Uite, buni, răi, strâmbi, cu un joc spectaculos sau mai puțin spectaculos, noi eram mai mereu prezenți la turneele finale. Aveam constanță și eram respectați pe plan internațional. Toată lumea vorbea la superlativ de România. Nu mă refer doar la fotbal aici, ci la sport, în general. Eram singurul ambasador viabil al acestei țări. Spuneai România, spuneai echipa națională, Hagi, Popescu, Nadia… Te râcâie trecutul pentru că ai vrea să fii din nou acolo.
Poate fi privit faptul că am ajuns în baraj ca pe o performanță? Noi trebuie să revenim cu picioarele pe pământ și să realizăm că nu mai suntem ăia de acum 15 ani! Am scăzut foarte mult! În preliminarii am avut un parcurs corect, chiar dacă eu cred că, în cazul în care Turcia schimba selecționerul mai devreme, noi nu mai prindeam barajul. Dar am ajuns acolo. Nu știu dacă poate fi socotit acest lucru drept performanță. E un progres, cred că acesta este cuvântul potrivit. Selecționerul, oricum, avea obiectiv calificarea la Europeanul din 2016 și formarea unei echipe competitive…
„Maxim poate deveni acel număr 10 pe care îl căutăm la națională”
Sunteți antrenor, se vede o idee la echipa națională? Referitor la joc, vrem altceva. Eu aș vrea altceva. Toată lumea vrea să vadă altceva, dar trebuie să mai și poți. Ca și parcurs e ok, am ajuns în baraj, dar până aici ne-a fost. Chiar dacă am avut un adversar accesibil, care putea fi pus mult mai mult în dificultate. Mă rog, acum e tardiv și vorbim degeaba.
Există un jucător din tânăra generație care să vă placă în mod deosebit.. Chiricheș îmi place foarte mult, va crește în campionatul Angliei. S-a adaptat repede și ăsta este un lucru foarte bun. Îmi plăcea de când era la Pandurii și a confirmat ulterior că are calități. Maxim poate să devină acel număr 10 pe care și-l dorește echipa națională. El, deocamdată, nu poate să facă totul de unul singur. Trebuie să mai acumuleze…
Poate Ioniță peste câțiva ani… Da, eu am încredere că va ajunge acolo. Trebuie însă să joace și să învețe și jocul fără minge. Atunci când este în posesie, Ioniță este excepțional. Are o abilitate fantastică, «ghidonează»mingea cu sângul lui cu o lejeritate incredibilă. Dar trebuie să învețe să joace pentru echipă, să fie mai altruist, să facă mai mult jocul. Are momente când dispare din meci, dar să ne gândim că are doar 19 ani. E tânăr, dar până acum și-a pus amprenta pe rezultatele Rapidului.
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER