FCSB – Sporting Lisabona 1-5 de miercuri seară, de pe Arena Națională, este epilogul și concluzia unui deceniu pus la dispoziția fotbalului românesc să se dezvolte, să se recapitalizeze și reconecteze la Europa.
După zece ani de semisocialism, interval în care UEFA și-a ținut deschise porțile pentru Estul Europei, fereastra de oportunitate se încheie începând din 2018. Începând de anul viitor, campionatele bogate ale Europei vor fi puternic favorizate, iar „restul lumii” va trebui să se mulțumească, la propriu, cu resturile. Din cele 32 de echipe acceptate în grupele Ligii Campionilor, 24 vor proveni, automat, din primele 11 campionate ale Europei în clasamentul coeficienților UEFA. Alte două locuri vor fi ocupate de deținătoarele Ligii Campionilor și Europa League.
Tuturor celorlalte campionate la un loc, de la locul 12 la locul 55, le vor reveni 6 locuri.
România este azi pe locul 21, la ani-lumină de Olanda, ultima deasupra liniei „promovaților”.
Platini ne-a deschis ușa Ligii Campionilor. Peste 100 de milioane de euro veniți de la UEFA în ultimul deceniu. Consecința: falimentul
Cum s-a ajuns aici?
Pe 26 ianuarie 2007, Michel Platini câștiga la Dusseldorf președinția UEFA, într-o cursă strânsă cu titularul de până atunci al postului și exponentul „nobilimii” din Vest, suedezul Lennart Johannson. Era o victorie mare a „poporului”, pentru că Platini – susținut puternic în principal de Grigori Surkis și Mircea Sandu – venea cu o redistribuire a resurselor. Se viza mai ales reforma sistemului de acces în grupele Ligii Campionilor, schimbarea formatului Cupei UEFA și capitalizarea acesteia. În traducere liberă, noile reguli favorizau țările cu fotbal mai puțin dezvoltat: federațiile din Est urmau să primească mai mulți bani, iar în grupele Ligii aveau să intre reprezentantele a mai multe țări decât până atunci. Se luau locuri de la bogați și li se alocau săracilor ținuți, până atunci, la ușă.
În România (dar nu numai), efectele s-au simțit imediat. Până atunci, în 24 de ani de Liga Campionilor, fusesem prezenți în grupe de patru ori, de fiecare dată prin Steaua: 1994-1995, 1995-1996, 1996-1997, 2006-2007.
După acest moment, ajutați și de rezultatele excepționale ale sezonului 2005-2006 în Cupa UEFA, românii au dat buzna la masă, iar peste fotbalul nostru s-a revărsat o bogăție cum nu se mai văzuse până atunci.
Au ajuns în grupele Ligii:
2008-2009: CFR Cluj și Steaua;
2009-2010: Unirea Urziceni;
2010-2011: CFR Cluj;
2011-2012: Oțelul Galați;
2012-2013: CFR Cluj;
2013-2014: Steaua.
Din 2014 și până în prezent, nu s-a mai obținut nicio calificare.
Așadar, în nouă ani, patru echipe din Liga 1 au participat de șapte ori în grupele Ligii Campionilor.
La asta s-au adăugat, odată cu reforma Cupei UEFA (survenită începând cu sezonul 2009-2010, când s-a trecut la Europa League):
2009-2010: FC Timișoara, Dinamo, Steaua și CFR Cluj;
2010-2011: Steaua;
2011-2012: Rapid, FC Vaslui și Steaua;
2012-2013: Steaua;
2013-2014: Pandurii Tg. Jiu;
2014-2015: Astra Giurgiu și Steaua;
2016-2017: Astra Giurgiu și Steaua.
În opt ani, opt echipe din Liga 1 au participat de 14 ori în grupele Europa League.
Cifrele de mai sus înseamnă, în câteva cuvinte, foarte, foarte mulți bani. Peste 100 de milioane de euro virați de UEFA, în ultimul deceniu, în conturile cluburilor din România, drept răsplată pentru participarea lor în grupe. Consecința acestei injecții fenomenale a fost, aparent, paradoxală: falimentul.
Marele jaf
Retrospectiv vorbind, azi putem vedea că banii ăștia (nemeritați) au fost un blestem. Fotbalul românesc nu era pregătit, în primul rând moral și organizațional, pentru ce îi căzuse, oarecum, din cer. Zecile de milioane nu erau consecința unui progres instituțional, a unei profesionalizări treptate. Noi eram aceiași, dar banii au fost, brusc, mult mai mulți.
Miza milioanelor din grupele Ligii, febra aurului, le-a luat mințile, la propriu, patronilor din campionatul intern. Un campionat până atunci mediocru, dar care dădea totuși semne de revenire, a luat-o efectiv razna. Începuse criza mondială, economiile se prăbușeau, băncile dădeau faliment, veniturile tuturor scădeau, dar în România se cheltuia halucinant, într-un fel de poker dement. Se miza pe o singură mână, totul sau nimic, „all in”, șase-șapte echipe forțau în fiecare sezon limitele rațiunii și azvârleau milioane pe care nu le aveau contând pe potul cel mare, banii nababilor de la UEFA. Nu se făceau planuri de viitor, nu se puneau întrebări. Dăm tunul azi, acum, și gata! Oameni suntem!
Perspectiva acestor câștiguri aparent ușoare a atras, ca mierea muștele, o faună extraordinară de profitori și impostori. Ultimul deceniu din istoria fotbalului românesc a însemnat o debandadă, un amatorism, o hoție generală și generalizată. A fost ca în filmulețele care apar periodic cu mulțimile care se îmbrâncesc și își rup hainele la inaugurări de supermarketuri, să prindă promoțiile la tigăi, aparate de cafea și drujbe. Ă‚sta a fost fotbalul românesc după 2007. Orice urmă de decență și de respect a fost ștearsă. De când cu mirajul calificărilor în Ligă, nu a mai existat, practic, campionat care să nu își stabilească ierarhia finală la TAS. „Oameni de fotbal” aduceau jucători de mâna a 15-a pe salarii de zeci de mii de euro și sume de transfer de sute de mii și chiar milioane. Comisioane și bani la negru la fel de mari, jocuri de culise disperate, care au dus la hoții nemaivăzute ale arbitrilor și decizii aberante ale comisiilor FRF și LPF, au aruncat în aer și organigramele. Se căutau combinagiii, șmecherii, intermediarii. Apăruseră din străinătate antrenori care nu antrenaseră pe nimeni și jucători din care sărea mingea ca din colțul mesei. Unii stăteau o lună, alții, o săptămână, se semnau contractele, se plăteau banii, apoi, când se descoperea că nu ar fi buni nici de echipa cartierului, dispăreau cum apăruseră.
S-au făcut datorii gigantice și s-au amânat la nesfârșit plățile impozitelor. Fotbalul intern s-a prăbușit în numai câțiva ani cheltuind banii pe care nu-i avea.
Ciuma
Pe de o parte, au fost cei foarte puțini care au ajuns la punga UEFA, dar care au scos din fotbal, cu iuțeala fulgerului, zecile de milioane încasate, într-un fel de „hold up”. Echipelor mici, care, profitând de conjunctură, câștigaseră titlul, succesul le-a fost fatal. Unirea Urziceni și Oțelul Galați au dispărut în mai puțin de doi ani după ce UEFA le-a virat în conturi, la fiecare, peste 16 milioane de euro.
CFR Cluj a intrat în insolvență după trei participări în grupele Ligii Campionilor în care a încasat următoarele sume:
2008-2009 – 7,6 milioane de euro,
2010-2011 – 18,5 milioane de euro,
2012-2013 – 17,5 milioane de euro.
Faceți singuri socoteala.
Steaua/FCSB singură a câștigat în acest deceniu peste 35 de milioane de euro de la UEFA. Dacă punem la socoteală încă aproximativ pe atât venind din drepturile TV, banii de la sponsori și din bilete, trecem lejer de suta de milioane de euro. Dacă adăugăm și vânzările de jucători, suma probabil că se dublează.
Cu ce a rămas clubul după toată această bogăție? Este azi FCSB la un nivel mai înalt decât în 2006? Să răspundă fiecare.
Pe de altă parte, au fost cei mulți care au cheltuit fără să tragă lozul cel mare. Dinamo a intrat în insolvență, cu 20 de milioane de euro datorii, a reușit să se salveze in extremis și azi plutește în derivă fără perspectiva apropiată de a se întoarce de unde a căzut. Rapid a intrat în insolvență, în 2012, cu 30 de milioane de euro datorii, apoi a dispărut de tot. La fel, FC Timișoara și FC Vaslui. Marian Iancu e la închisoare, Adrian Porumboiu a ieșit de tot din fotbal și povestește, chiar și azi, cum a fost jecmănit de personaje dubioase și cum se licitau campionatele ca la târg.
„Maximum 30 la sută din banii câștigați se întorc în fotbal. Maximum!”, mi-a povestit odată, acum câțiva ani, Porumboiu. Iar restul? Întrebați-i pe „investitori”! Azi, unii sunt după gratii, alții au ieșit și s-au retras discret. Ar putea vorbi și „managerii”, cei care au învârtit (și încă mai învârt) transferuri și contracte de colo-colo, pe salarii și prime de directori de bănci. Ei n-au intrat, cu mici excepții, la pușcărie. Și ei tac.
Dar isteria asta în masă nu a rămas la vârf. A cuprins tot fotbalul românesc, care s-a autodistrus cu o viteză și o forță fenomenale. Jocuri de culise, risipă megalomanică, războaie civile, răfuieli politice și financiare au șters de pe fața pământului Petrolul, Craiova, Farul, Cluj, Brașov, Bistrița. Praful de pe tobă s-a ales și de Liga 2 și Liga 3.
Tabula rasa.
Ploaia de aur căzută peste fotbalul nostru a fost, de fapt, praf radioactiv. De fapt, singurul lucru palpabil, concret, care poate fi arătat și văzut după venirea poștalioanelor cu saci de bani de la Nyon, este stadionul ridicat de CFR Cluj. În rest, nimic. Nimic!
Înapoi, acasă
Azi, când fereastra de oportunitate se închide, iar UEFA, odată cu înlăturarea lui Platini și aducerea lui Ceferin, se întoarce către elita ultrabogată, a celor care fac profit și după ce cumpără fotbaliști cu 222 de milioane de euro, ne întoarcem la casele noastre frustrați.
Ni se va servi iar placa despre conspirația străinilor, despre șmecherii care nu ne vor, despre ghinionul cosmic.
În timpul ăsta, stați liniștiți, nu ne vom întreba cum dracu” fac ăia, în Occident, de lor le iese socoteala pe plus. De ce la ei nu se strică niciodată sistemul de încălzire a gazonului iarna și aerul condiționat vara, de ce autocarul nu întârzie niciodată, de ce când urci în tribună nu găsești scaunele pline de praf și coji de semințe, de ce nu plouă prin copertina stadionului, de ce suporterii sunt căutați, cultivați, susținuți, încurajați, de ce la ei „țintarul” campionatului nu se trage cu 3 zile înainte de prima etapă și cum mama naibii fac de lor nu le dă faliment un sfert din liga a doua în timpul sezonului.
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER