Mihai Constantinescu a fost unul dintre cantautorii marcanți ai muzicii ușoare românești. Artistul a încetat din viață, marți seara, la Spitalul de Urgență Floreasca din Capitală, după un stop cardio-respirator. În vârsta de 73 de ani, acesta era în comă din luna mai a acestui an.
Celor din generațiile de dinainte de 89, creațiile sale ne-au mai colorat fundalul unei vieți ce părea condamnată la cenușiu de „ciuma roșie” comunistă. Astfel, multe dintre acordurile șlagărelor sale ne-au rămas pentru totdeauna întipărite în memoria afectivă. Dincolo de marea sa pasiune pentru muzică, a fost și un apropiat al sportului, fiind absolvent de IEFS.
Pe unde v-ați petrecut copilăria? Sunt născut în București, lângă Spitalul Militar. Părinții mei locuiau în apropiere. Am mai avut o soră, Ileana, cu trei ani mai mare ca mine. Când eram copil, aveam o familie foarte mare, din care astăzi a rămas una foarte mică. Asta e viața, trebuie să înțelegem că nu am ajuns în această lume ca să rămânem. Suntem doar trecători.
Ce sporturi erau la modă printre puștii din cartier? Erau niște jocuri mai degrabă decât sporturi. Jocul cu cercul, cel cu bile, cel cu cinci pietre și mai ales cel cu capacele de sticle de bere. La acea vârstă, totul devenea o competiție de anvergură și de mari ambiții între noi.
Ce sporturi ați practicat? Fiind aproape de clubul Steaua, care pe-atunci avea sediul pe Calea Plevnei, am aflat că se deschide în zonă un club de călărie pentru copii și tineret, și m-am dus la colonelul Valentin Fotescu, începând să iau primele lecții. Aveam 11 ani și jumătate. Ceva mai târziu m-am transferat chiar la Steaua. Eram foarte ambițios, cum am fost mereu. Mi s-a dat un cal care înaintea mea avusese doi stăpâni mai în vârstă. Acel cal se gâdila foarte ușor sub burtă. De aceea, ostașii îl cam nedreptățeau, chiar îl băteau. Dar am apărut eu, un copil de 13 ani, cu multă milă și dragoste, mereu cu buzunarele pline de morcovi și zahăr cubic. Îl curățam, îl țesălam, îl pregăteam pentru concurs. Și așa, încet-încet, am reușit să îl îmblânzesc ca să nu mai zvârle, devenind prieteni nedespărțiți. Numele lui era Pleșuv și cand îl strigam de la intrarea în grajd, ridica capul și îmi răspundea, nechezând. Cu toate că era ușor încăpățanat, mai și deroba, am suferit chiar și două căzături zdravene, nu m-am putut despărți de el. În cele din urmă, am ieșit campioni naționali la obstacole, categoria semimijlocie. L-am întors atunci destul de strâmt, astfel încât a șchiopat de două picioare în diagonală, față-spate. La acea vreme, înălțimea obstacolelor la această categorie era de 1,30 m, erau combinații de triple, oxere, staționatele aveau un singur obstacol cu o singură bârnă, iar riviera avea 4,10 m. A fost încununarea muncii cu el, a dragostei pe care i-am purtat-o. M-am despărțit foarte greu de Pleșuv, fiind dat apoi la reformă, adică la căruță.
Cât timp ați făcut călărie? O perioadă de patru ani.
Alte sporturi ați făcut? Mi-a plăcut să fac o dezvoltare fizică generală. Eram în admirația atleților și a gimnaștilor. Mi-au plăcut mai mult sporturile individuale.
Când v-ați gândit să urmați IEFS-ul? Inițial am vrut să dau la comerț exterior. Însă mi-a fost respins dosarul, pentru că tata fusese „exploatator”. De fapt, fusese colonel de armată și luptase în două războaie pentru România. La vremea respectivă, viața ofițerilor era interpretată diferit. Fiind pregătit, am dat la ASE unde am stat doar doi ani și jumătate. După care am preferat să mă duc la IEFS, căci mi se părea mult mai interesant să fiu profesor de sport, decât să rămân undeva într-un birou să înnebunesc.
Care au fost sporturile de bază la facultate? Specializarea am luat-o la teorie, dar puteam s-o iau și la haltere, pentru că eram foarte bun chiar dacă eram mic de înălțime, și la atletism pentru că aveam o detentă nativă deosebită, descurcându-mă cu succes la săritura în înălțime, cea în lungime și la triplu salt. S-ar fi putut și la gimnastică, dar mi-ar fi trebuit ceva mai multă performanță. Nu am regretat că am urmat IEFS-ul, pentru că m-am simțit extraordinar. Când ești tânăr, totul este foarte frumos.
Ați apucat să profesați după absolvire? Doar două săptămâni, când a fost un fel de practică pedagogică la fostul meu liceu, Sfântul Sava. În trei zile am răgușit, după ce am țipat la copii, căci toți voiau doar să joace fotbal, nu să dea norme de control cum se impunea la final de an. Așa că în afară să îmi pierd glasul și să dau autografe, mare lucru nu am făcut. Între timp însă începusem cu muzica și am rămas pe această cale.
Ați avut printre prietenii din copilărie sau de la școală viitori sportivi de performanță? Da, unul care a făcut box. Apoi, vecinul care avea curtea lipită de a mea a făcut atletism. Avea un nume celebru, Gheorghe Lazăr. Interesant că de la atlet avea să ajungă… judecător. Cu el mi-am petrecut copilăria prin pomi, pe garduri, pe stradă. Eram foarte apropiați. Avea o frumusețe sufletească extraordinară. Din nefericire, nu mai este printre noi.
Ce sporturi vă place să urmăriți? Atletismul în primul rând, pentru că este un sport individual în care nu poți păcăli. Fac abstracție de dopaj. Depinzi doar de cronometru și centimetru. Apreciez și gimnastica, toate aparatele. Agreez și fotbalul de calitate. Îmi pare rău de fotbalul nostru, care în 1994 a fost unul extraordinar, azi este atât de decăzut. Poate peste vreo 20-30 de ani se va pune din nou pe picioare.
Cu cine țineți? Am fost întotdeauna stelist. Însă apreciez și respect valoarea oricărei echipe care joacă fotbal cu adevărat. Într-un meci îmi dau seama imediat de formația care joacă mai bine, putând paria că aceea va câștiga la final. Și nu m-am înșelat niciodată.
Sunteți pentru introducerea tehnologiei video în fotbal? Absolut. Nu știu de ce nu se realizează și la noi mai repede. S-a văzut ce util a fost VAR-ul la ultimul turneu final al Campionatului Mondial. În fotbal sunt interese foarte mari, pentru că este un sport cu audiență imensă care aduce venituri pe măsură.
Fiind stelist, sunteți de partea cuiva în acest conflict Becali-Armată? Singura părere pe care o am referitoare la acest subiect este că toate conflictele nu duc la nimic bun, ci doar la distrugere. Iar ambițiile astea ca să nu se numească Steaua ci FCSB sunt absurde. Nu judec eu personajul Gigi Becali, însă consider că un om care a investit niște bani și a vrut să facă ceva bun, ar trebui respectat.
Ce stil de joc v-a plăcut mai mult? Când eram mai mic, mi-a plăcut teribil Brazilia. Apreciez foarte mult pe FC Barcelona. Fotbalul german e unul mai ermetic și nu avem ce-i face. Dar uneori e foarte eficient, cum s-a dovedit în cazul acelui 7-1 cu Brazilia.
Ce jucători ați apreciat? Dintre cei autohtoni, în primul rând pe Gică Hagi. N-am să afirm că este cel mai mare din toate timpurile, pentru că e pretențioasă expresia, dar a fost foarte-foarte bun. Ambițios, muncitor, iar de talentat ce să mai spun. Mi-au mai plăcut și Dobrin, Belodedici, Lăcătuș, Iovan, Dumitru și mulți alții. Iar pe plan internațional, sigur legenda Pelé, apoi pleiada de jucători de excepție argentinieni, cei mexicani și mulți europeni.
V-ați mai dus pe stadioane? Mult mai rar în ultima vreme. Asta pentru că s-a cam stricat atmosfera. În loc să te destinzi cu un spectacol sportiv, că pentru asta te duci, auzi vorbe grele sau vezi violențe.
Ați fost martor ocular la vreun mare eveniment sportiv? Mi-amintesc când a venit în Romania celebra echipă de baschet Harlem Globetrotters, am sărit toate gardurile de la Stadionul Republicii. Eram copil și mă temeam pentru că în jur erau o mulțime de soldați cu arme, tocmai ca să îi împiedice să intre pe cei fără bilet. Din fericire, am scăpat și ceea ce am văzut m-a fascinat. Acela nu mai era baschet, ci artă. Mingea nu avea vreun secret pentru acei jucători. Am mai fost și la meciuri internaționale de fotbal, și la partide de tenis de la Arena Progresul, din Cupa Davis.
Ce părere aveți de evoluția sau involuția sportului românesc? Evoluția este în pas cu involuția. E greu de explicat de ce. Probabil și pentru că s-au schimbat în timp foarte multe, începând de la respect, educație, conștiință și altele. Probabil că ne vom reveni cândva, dar mai durează pană atunci. Sportul are rezultate acolo unde se investește în el. Altfel, nu se poate.
Când a câștigat muzica lupta cu sportul? Nu a fost o luptă. Mi-a plăcut atât muzica, cât și sportul. Locuind aproape de Operă, am fost la toate spectacolele, dus mai ales de mama, chiar și la cele de balet. Tata cânta în multe coruri de biserici, avea o voce extraordinară. Deci am crescut cu muzica alături. Mi-a plăcut, însă niciodată n-am crezut că voi avea o asemenea carieră.
Cu ce ocazie v-ați lansat? A fost în 1971 la TV o emisiune de varietăți, realizată de Titus Munteanu. L-am rugat să mă ia și pe mine, promițându-i că dacă nu voi avea succes, nu-l voi mai deranja vreodată. În acel spectacol, erau prezente cele mai în vogă vedete ale momentului. Rezultatul: am făcut două bisuri. Și de-atunci a început povestea mea.
Se poate spune că Titus Munteanu este cel care a crezut în vocea dumneavoastră? Da. E drept, el inițial a plăcut-o mai mult pe Olimpia Panciu, dar mi-a ascultat acea rugăminte, oferindu-mi șansa de care am pomenit.
Cum a fost cu celebrul trio Marius, Olimpia și Mihai? Am fost recent la un prieten la Râșnov care are înregistrările de-atunci și mi-am amintit cât am muncit pentru fiecare scenă, căci stăteam zile întregi la filmări. Și mi-am pus întrebarea, de ce au plăcut la acea vreme atât de mult publicului telespectator? Și am găsit motivele: erau bine făcute, aveau consistență, bun gust. Olimpia era extrem de talentată, voce bună, fată frumoasă cu prezență scenică, descurcându-se cu brio în orice rol. Marius, un muzician foarte talentat. Pe mine nu mă pot eu lăuda. Cam patru ani am făcut parte din acel trio, înființat tot la inițiativa lui Titus Munteanu. Au fost câteva scenete care au rămas de-a pururea valoroase. Dar de ce să le mai arătăm astăzi? Măcar că au fost cândva. Mai ales că unele au participat la Festivalul de la Montreux, unde chiar au avut succes, cu toate că, din punct de vedere tehnic, noi eram îngrozitor de în urmă. Aveam să constat mai bine această diferență când, cu o trupă cu care cântam, am ieșit în RFG, prin 1979, noi venind parcă din antichitate.
Ați avut parte de întâmplări nedorite pe scenă? O dată, când am fost la Focșani, la Casa de Cultură, mi-a venit ideea să cânt o piesă cu chitara. Am luat un scaun, am ridicat piciorul drept pe el ca să proptesc chitara. Am început să cânt, textul era unul serios. Însă, la un moment dat, așa cum priveam eu pe mijloc, am constatat că jumătate de sală râdea, iar cealaltă era serioasă. Nu știam ce se întâmpla. În jos nu vedeam nimic din cauza chitarei. L-am zărit pe un spectator din rândul al doilea care mi-a făcut semn cu degetul înspre pantaloni. M-am uitat și am constatat că aveam șlițul desfăcut. Se stricase. Doamne ce rușine mi-a fost! Evident, mi-am cerut scuze.
S-a întâmplat vreodată să fiți confundat cu regizorul Mihai Constantinescu? Mai era și violonistul Mihai Constantinescu, și încă unul la Artexim. Însă au fost unii care mi-au zis că sunt Emil Constantinescu! Iar cu Cornel Constantiniu ce să mai spun? Ajunsesem să fim Mihai Constantiniu, respectiv Cornel Constantinescu. La un moment dat le spuneam în glumă celor care ne confundau, „Cornel este cel înalt și urât, iar eu cel scund și frumos”.
Cum simțeați popularitatea în viața de zi cu zi? Foarte bine. Pe-atunci era un respect deosebit. N-am să uit niciodată când, aflat la Agnita, unde am avut două spectacole, la matineu și seara, m-am dus în pauza dintre ele două la un magazin din apropiere ca să-mi cumpăr niște parizer. Când m-au văzut cei dinăuntru, s-au dat toți la o parte pentru a putea fi eu primul servit. Astăzi? Dacă li s-ar părea cumva că vreau să le intru înainte, m-ar călca în picioare fără comentarii…
Când ați început să și compuneți? Când eram puști, îmi plăcea mult să mă plimb de unul singur pe străzi, prin parcuri, mai ales toamna, să văd cum cad frunzele. Apoi am realizat că în acele momente, fluieram de fiecare dată alte melodii. Nu știam că asta se numea inspirație și nici nu m-am crezut capabil să compun. Asta până am făcut primele melodii, „Păpușa” și „Anotimpuri”. Eu zic că ori te naști, ori nu cu compoziția.
Ați avut probleme cu interdicțiile din perioada comunistă? De pildă, melodia „Sus în deal e-o casă”, din 1986, a fost interzisă un an și jumătate. „Tovarășe Constantinescu, când ai scris textul ăsta, Sus în deal e o casă şi acolo-i mândra mea, la cine te-ai referit? La tovarăşa Elena Ceauşescu? Adică sus în deal, unde se construieşte Casa Poporului, unde e tovarășa?” – m-au întrebat nervoși cei de la cenzură. Nu am cum să calific acea decizie. Nu avusesem nici cel mai mic gând subversiv. Scrisesem acel text despre o căsuță în care stătea o femeie singură, pe un deal de undeva din județul Argeș. În același an, am compus și „Mă întorc iar în sat”, tocmai când apăruse acea lege care spunea ceva de genul „Aţi venit prea mulţi în Bucureşti, acum, duceți-vă înapoi, la ţară!”. De aceea s-a interpretat că şi eu mă apucasem să compun melodii cu tematică politică. Dar n-avea nici o legătură cu acea lege.
Printre multe altele, v-am apreciat o compoziție din anii 70, „Gândul curat”, care ieșea puțin din abordarea muzicală cu care ne obișnuiseți, pe care nici n-ați cântat-o dumneavoastră, ci grupul arădean Depold. Colaboram mult cu acea trupă, care avea muzicieni foarte buni. Cântau pe patru voci dumnezeiește. Azi sunt toți plecați din țară, cu excepția solistului, care e la Brașov, despre care credeam că va fi primul care o va șterge! Vreo trei ani am fost în turnee cu ei. Mi-am zis să le scriu și eu o piesă. Au primit-o bucuroși, au aranjat-o mai pe rock și a ieșit bine.
Cum vi se pare evoluția muzicii în România? Ca peste tot în lume. De pildă, am văzut anul acesta, în februarie, Festivalul de la San Remo. Nu am crezut vreodată că poate deveni ceva atât de jalnic. Nu voci, nu melodie. Nimic. Asta e părerea mea.
Ați cântat în ambele perioade, și înainte și după 1989. Când v-ați simțit mai bine? Chiar dacă înainte de 1989 lucrurile erau stricte, calitatea oamenilor care participau la spectacole era peste ceea ce e acum. Acum nu mai avem cenzură, dar avem porți închise.
De care turnee din străinătate vă amintiți mai cu plăcere? Am fost în două turnee prin URSS, când publicul de-acolo era avid să vadă tot ce venea din afară. Iar după 90, la Chișinău când veneam artiști din Romania, pot spune că era revoluție, amintindu-mi entuziasmul cu care eram primiți. La fel și în Israel. Am fost chiar de curând acolo, la Eilat, și am rămas uimit de dragostea cu care am fost întâmpinați. În mai multe rânduri am cântat în RFG. O dată m-am dus și în SUA, însă nu a fost ceea ce mă așteptam.
Premii? Cel mai important, cu piesa mea „Am visat odată”, Corina Chiriac a luat Premiul III la Festivalul Șlagărelor de la Dresda, în 1975. A mai fost cu ea și la Sopot, și la Bratislava, iar după spusele ei și din ceea ce s-a văzut, se pare că a avut succes.
Alte pasiuni? Iubesc necondiționat animalele, indiferent despre ce e vorba. E o lume aparte. Am avut, de-a lungul timpului, și cățeluși, și pisicuțe. De aceea, am și compus piese care le-au fost dedicate.
Data nașterii: 04.01.1946 (București)
Absolvent al IEFS în 1973 și al Școlii Populare de artă în 1972
Printre numeroasele sale șlagăre: „O lume minunată”, „Am alergat după o stea”, „Baloane colorate”, „O floare”, „Pentru mine, pentru tine”, „Un zâmbet o floare”, „Sus în deal e-o casă”, „Mă întorc iar în sat”, „Pe care drum”, „Ia-ți mireasă ziua bună” etc
Care e cel mai bun fundaș central al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER