Dinamo – FCSB, o demonstrație: de ce sunt românii altfel

„Românii nu sunt mai neinstruiți decât alți europeni. Dar, în schimb, sunt în mod sigur mai needucați”, concluziona Lucian Boia, acum câțiva ani, în broșura „De ce este România altfel”. Luni, 1 mai 2017, comportamentul multora dintre suporterii de la meciul Dinamo – FCSB 2-1 a confirmat în totalitate diagnosticul istoricului. Pe Arena Națională, timp de câteva ore, s-a distilat esența României, așa cum o știm cu toții și refuzăm să o vedem.

Mihai Stoica, oficial al oaspeților, în dialog cu un suporter de pe Twitter: „E doar dinam0 – STEAUA diseară”.

Același Mihai Stoica, pe gazon, înaintea meciului, a incitat în plus galeria dinamovistă, mimând că nu aude și cerându-le ultrașilor să-l înjure mai tare. Vorbim de același personaj cu cel care, acum mulți ani, imita zborul unei păsări în fața galeriei Rapidului.

Prima repriză a durat 62 de minute: 45+3 de joc și încă 14 de întrerupere, în mai multe episoade, din cauza obiectelor aruncate de ambele galerii în teren. Dacă secvența din start, cu kilograme de role de hârtie azvârlite în teren de galeria dinamovistă, mai poate fi încadrată la categoria teribilismelor unor băieți care cred că așa vor intra în istorie, în schimb tot ceea ce a urmat poartă alt diagnostic.

E de neînchipuit ce au gândit (dacă au gândit) și ce au vrut să obțină spectatorii care, pe tot parcursul meciului, s-au străduit să ia la țintă fotbaliștii de câte ori aceștia s-au apropiat de marginea gazonului. Boldrin a fost lovit de două ori în cap cu role de hârtie, la interval de numai câteva secunde, în timp ce executa un corner dinspre peluza dinamovistă. Momcilovici a primit în ceafă o monedă de 50 de bani. Alibec, țintă mai mare, a scăpat totuși ieftin și a avut discreția să arunce brichetele în afara terenului. Penedo, reclamagiu, i-a înmânat arbitrului de două ori câteva din obiectele cu care a plouat în jurul său dinspre galeria „roș-albastră”.

Fiecare din aceste momente a avut în el ceva patologic: indivizii care mitraliau fotbaliștii de pe gazon nu o făceau ca să-i sperie și nici ca să se distreze. În mod evident, le luau la țintă capul. Voiau să-i rănească – dacă se poate, rău. Cât mai rău.

Ce întâmplări, ce declarații, ce fapte au putut comite acești jucători ca să stârnească frustrare, ură viscerală, impulsul de a-i distruge? De ce ar dori cineva, oricine, să le crape capul? Azi, nici Dinamo, nici FCSB nu mai au fotbaliști-simbol. Niciunul dintre cei de pe teren nu înseamnă, la drept vorbind, nici măcar 1% din ce au însemnat Florentin Petre la Dinamo sau Rădoi la Steaua. Niște anodini, mercenari cu ora, ziua sau jumătatea de sezon, străini veniți pentru un pumn de mărunțiș în plus și români cu valizele la ușă, pentru care „marile rivale” sunt doar o etapă cât mai scurtă către „o echipă adevărată, într-un campionat adevărat”. De ce i-ar urî cineva pe acești bieți oameni, și ei în trecere pe Arena Națională, la fel ca și suporterii din tribune?

Răspunsul nu ține, cel mai probabil, de rivalitate și nici de tensiunea meciului. Să fim serioși, tensiune este și prin alte părți.

Mai probabil, răspunsul trebuie căutat în cei șase ani de dinaintea școlii. Trebuie căutat pe băncile școlilor. În felul în care mâncăm, vorbim, ne tratăm familia și vecinii, cum ne comportăm la volan și în tramvai, la piață și în sala de cinematograf.

Ține de educație.