Capăt de drum şi pentru FC Bihor. Părăsit de oraş, clubul care s-a pus cândva de-a curmezişul Stelei şi regimului Ceauşescu n-a avut sâmbătă bani nici pentru baremul arbitrilor

28 apr 2015 7076 afişări Fotbal Intern
Capăt de drum şi pentru FC Bihor. Părăsit de oraş, clubul care s-a pus cândva de-a curmezişul Stelei şi regimului Ceauşescu n-a avut sâmbătă bani nici pentru baremul arbitrilor
GALERIE (5 de imagini) VEZI GALERIA

Fotbaliştii de la FC Bihor au întârziat cu 5 minute începerea partidei de sâmbătă, cu FC Caransebeş, din etapa a 4-a de play-out a Seriei a II-a din Liga 2, în semn de protest pentru falimentul clubului. FC Bihor e pe ultimul loc în clasament şi va disputa, probabil, cu o altă echipă cândva de top, Farul Constanţa, barajul de supravieţuire în eşalonul secund, dar aceasta numai dacă orădenii vor mai exista la ora aceea. Fotbaliştii sunt neplătiţi de cinci luni, autorităţile locale n-au mai virat banii promişi iar sâmbătă, în ciuda tuturor apelurilor la solidaritate făcute către orădeni, s-au vândut doar 240 de bilete, insuficient pentru a plăti baremul de 7.300 de lei al brigăzii de arbitri. Agonia echipei care se laudă cu o existenţă de 113 ani o puteţi citi în întregime pe liga2.prosport.ro.

Oradea este singurul oraş care a câştigat titlul în Ungaria şi România

Finalul prea puţin glorios al Oradei fotbalistice este unul în contrast cu istoria mândră a oraşului în acest sport. Oradea este unicul oraş care a reuşit să câştige titlul naţional atât în Ungaria, cât şi în România. Titlul în ţara vecină a fost câştigat sub de Club Atletic Oradea, sub titulatura NAC, în 1944 (când Oradea făcea parte din teritoriul cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena), după ce în 1943 fusese vicecampioană. Despre extraordinara performanţă (la vremea respectivă, Ungaria era o mare forţă a fotbalului mondial, vicecampioană a lumii în 1938 şi 1954) au vorbit în 2010, în exclusivitate pentru ProSport, trei supravieţuitori ai echipei care a luat titlul în 1949. Petru Fekete, Ioan Lucaci şi Francisc Jank, doi maghiari şi un român, componenţi ai echipei ICO Oradea, campioana României în 1949, aveau în 2010 aceeaşi vârstă, 82 de ani.

Amintirile lor despre titlul luat în 1944 se leagă de poveştile coechipierilor mai vârstnici pe care i-au întâlnit în vestiarul orădean câţiva ani mai târziu, când împreună au luat titlul în România. „Generaţiei care a luat titlul în Ungaria i-a fost mult mai bine decât ne-a fost nouă după 1945. Costume de prezentare, transport în condiţii bune, cazare lux, masă bună. Patronul echipei era atunci unul, Jenei, mare comerciant de lemne de foc, om cu bani mulţi. Păi, NAC avea pe vremea aceea şase jucători în naţionala Ungariei ! Numai că unora le mai schimbaseră numele. Dacă Bodola şi Toth III au rămas cu numele lor, Petchovski devenise Perenyi, Fernbach devenise Ferenczi, iar Spielmann se transformase în Szarvari. Dar, ca să fim sinceri, mulţi dintre ei aveau rădăcini maghiare. Echipele din Budapesta erau foc şi pară pe cei de la Oradea că au luat campionatul ei, nişte provinciali. Apoi, după război, unii dintre jucători s-au întors în România, dar alţii, cum a fost Bodola, au preferat să rămână în Ungaria“, i-au povestit foştii fotbalişti orădeni lui Ioan Viorel, reporterul ProSport.

Pe blat, cu trenul, spre primul titlu în România din istoria Oradei

Cinci ani mai târziu, redenumită ICO şi întoarsă în România, echipa lua titlul şi în ţara noastră. Erau ani înspăimântători, în care sute de mii de români înfundau puşcăriile sau scăpau cu fuga din ţară, iar sovieticii şi oamenii numiţi de ei în fruntea statului distrugeau cu barosul România. Printre ţintele acestora – sportul. Cotidianul „Gazeta sporturilor“ era subminat, falimentat şi apoi închis pentru a nu mai exista concurenţă pentru „Sportul popular“, noul ziar care reflecta viziunea comunistă asupra sportului. Carmen, echipa industriaşului Mociorniţă, fusese desfiinţată prin ordin de Ana Pauker în 1947, pentru a face loc clubului Armatei, viitoarea Steaua. S-a decretat că nu există meseria de sportiv profesionist. Erau vizaţi şi fotbaliştii, care – considerau comuniştii – puteau foarte bine să intre în producţie, apoi să meargă şi să bată mingea pe teren. „Mergeam la muncă toţi, chiar dacă eram fotbalişti. Lucram de luni până joi, de la 07:00 la 13:00, iar vinerea, doar până la 11:00. Deplasările mai scurte le făceam cu ratele alea vechi, de scârţâiau băncile la fiecare curbă, iar deplasările lungi cu trenul, la clasa a treia, unde erau montate bănci de lemn, spate în spate, cu câte patru locuri pe fiecare parte. Mergeam câte 15 oameni, cu tot cu antrenor, dar bilete n-aveam decât 12 dintre noi, restul se ascundeau, că nu prea aveam bani. Iar de locuri, nici vorbă!“, povestea Lucaci, singurul român din grupul celor trei.

„Mi-aduc aminte cum ne-am întors odată de la Braşov, după un meci... Am stat pe culoar, aşezaţi pe valize! Cine prindea loc sus, la bagaje, să se întindă, era un om fericit! Da, aşa călătoream noi, echipa campioană. Dar aşa mergeau toţi pe vremea aia. Nu mai spun că uneori veneam duminică noaptea din deplasări, iar luni dimineaţă trebuia să fim obligatoriu la serviciu“, completa fosta extremă a campioanei din 1949.

„Mândri că jucăm la ICO şi că oamenii ne recunosc pe stradă“

Jank Francisc, venit în vara lui ’49 la ICO, îşi amintea cum „clubul ne dădea pachete pentru drum. Aveam acolo slănină fiartă cu boia, ceva carne sau salam, dar de bază era pâinea unsă, adică sandviş făcut din două felii de pâine date cu untură. Când ajungeam la Bucureşti, seara, mâncam la «Mureşul», pe Lipscani, acolo mâncau toate echipele care veneau din provincie. Era cel mai ieftin local, iar mâncarea era bună. Dar cea mai mare plăcere era când oprea trenul la Azuga. Se plimba pe peron băiatul cu căruciorul plin cu sticle cu bere rece şi striga «Bere, bere!». Luam câte o sticlă la doi inşi. Nu eram noi cine ştie ce băutori, dar ne plăcea să savurăm momentul“.

Era o mândrie să fii fotbalist la acel moment, iar orădenii îşi apreciau jucătorii. „Unii erau angajaţi la Întreprinderile Comunale Oradea, alături de dulgheri, cizmari, croitori şi instalatori. Alţii, la Uzina Electrică. Pe lângă salariu, ce-i drept, mai primeam 100-150 de lei pe lună indemnizaţie de calorii, dar banii ăştia ne erau daţi sub forma unei cartele care, atunci când îţi cumpărai carne, trebuia musai bifată de vânzător, să vadă cei de la întreprindere că pentru calorii ai cheltuit banii. Noi luam însă prea puţin în seamă greutăţile vremii, trăiam pentru fotbal! Eram mândri că jucăm la ICO, că oamenii ne recunosc pe stradă“, spunea Lucaci, completat de Jank: „Când jucam acasă, după meciuri mergeam cu toţii, inclusiv familiile, la restaurantul «Karacsony», care purta numele patronului. Făcea ăsta cel mai bun gulaş din oraş. Chiar Filote şi Bazil Marian, când ajungeau cu Rapidul la Oradea, acolo se duceau să mănânce“.

 

FC Bihor Oradea: revolta antistelistă din 26 septembrie 1988

ICO a fost desfiinţată în 1963. În loc a apărut FC Bihor, care a evoluat, sub diverse denumiri, până în ziua de azi. Momentul în care acest club a ieşit în prim-plan a fost pe 26 septembrie 1988, în etapa a 7-a a campionatului, când pe stadionul din Oradea s-a înregistrat unul din marile acte de revoltă ale fotbalului nostru împotriva familiei Ceauşescu. Antrenorul Viorel Mateianu şi fotbaliştii săi au decis, în pofida tuturor ordinelor şi ameninţărilor, să nu se dea la o parte din faţa echipei Steaua. A rezultat un meci fantastic, pe muchie de cuţit, în care Bihorul ar fi trebuit să câştige, dar a fost făcut praf de arbitrul de centru Gheorghe Constantin „Vâlcea“, autorul uneia dintre cele mai mari hoţii din istoria fotbalului. Eroul partidei, Zsolt Muzsnaj, a marcat două goluri pentru Bihor, care a condus cu 2-1. La pauză, Valentin Ceauşescu a sunat la stadion, cerând să discute cu antrenorul Viorel Mateianu, în timp ce tribunele arhipline duduiau la propriu. În repriza secundă, „centralul“ Constantin le-a refuzat gazdelor un penalty clar, a acordat un altul imaginar pentru Steaua, care a reuşit astfel să egaleze, iar apoi a prelungit meciul aproape 10 minute, până când Balint a reuşit să înscrie golul de 3-2 pentru oaspeţi. Stadionul a luat foc, oraşul a fost la un pas de revoltă, transmisia radio a partidei a fost întreruptă, antrenorul Viorel Mateianu, care îşi condusese echipa supus unei presiuni infernale, a fost băgat în şedinţă după meci şi acuzat că a uneltit pentru a schimba conducerea judeţului Bihor.

Măcelul lui Costică „Vâlcea“ şi nervii campionilor

Muzsnaj, marele pericol pentru poarta stelistă, a fost scos de pe teren în repriza secundă la ordinele directe ale propriilor conducători, înspăimântaţi că acesta ar putea să mai înscrie în poarta echipei de suflet a familiei Ceauşescu. „Eu a trebuit să fiu schimbat în minutul 70. Au venit de la tribuna oficială la banca tehnică şi au cerut să mă schimbe la 2-1 pentru noi. Apoi, la 2-1, a venit acel penalty imaginar dat de Costică «Vâlcea» pentru Steaua, după ce portarul nostru a respins balonul, iar golul victoriei lor a fost marcat prin minutul 98. A ieşit un scandal-monstru. Noi n-am putut ieşi din vestiar. Spectatorii au aruncat cu obiecte în teren, au atacat autocarul oaspeţilor. Steliştii au intrat în vestiar, peste noi, să ne ia la bătaie. Ne reproşau că nu ne-am dat la o parte. Nu mai vreau să dau nume, am fost coleg cu unii dintre ei, apoi, şi la Steaua, şi la naţională… Dar aşa a fost“, a povestit fostul atacant al Bihorului într-un interviu acordat pentru ProSport în urmă cu câţiva ani.

„Steaua ne-a spus că nu ne dă nimic şi trebuie să ne predăm pe gratis“

A fost atunci o lecţie pe care Oradea a dat-o, prin jucătorii săi. Steaua, care tăia şi spânzura în campionat, a încercat nu numai să câştige fără luptă meciul, dar şi să calce în picioare demnitatea şi aşa pusă la încercare a fotbaliştilor-gazdă. Aceştia s-au enervat şi au refuzat să se predea. „Noi n-am vrut să pierdem pe gratis. Au venit de la Steaua şi ne-au cerut, înainte de joc, să nu le facem probleme. Dar noi am vrut măcar primă de victorie să ne dea, dacă tot ne cer să ne dăm la o parte. Ştiţi cum era atunci, echipa era jumătate-jumătate. Unii cu Dinamo, alţii cu Steaua. Dar răspunsul lor, că nu ne dau nimic şi că trebuie să ne predăm pe gratis, atitudinea asta a celor de la Steaua ne-a unit ca niciodată. Şi atunci am zis: «Aşa puneţi problema? Ei, atunci hai să jucăm!». Şi-a ieşit ce-a ieşit“, a povestit Musznaj. „Am avut 2-1… La scorul ăsta a venit ordin de la ai noştri, de la conducerea partidului din Judeţul Oradea, să mă schimbe pe mine. Pe urmă am avut penalty clar ca lumina zilei, Ungureanu l-a faultat în careu pe Ovi Lazăr. Evident că nu s-a dat. Atunci, în minutul 70, când au venit de la tribună şi au dat ordin să mă schimbe, a făcut săracul nea Viorel (n.r. – Mateianu) primul preinfarct.“

„A fost scandal mare. Ne-au chemat la partid şi ne-au reproşat că am vrut să batem Steaua“


Zsolt Muzsnaj a povestit pentru ProSport cel mai tensionat moment din istoria echipei FC Bihor. FOTO: ebihoreanul.ro

Referirea făcută de fostul atacant la regretatul Mateianu, unul dintre marii tacticieni ai fotbalului nostru, a fost confirmată chiar de antrenor în memoriile sale. Mateianu a murit din cauza accidentelor vasculare şi a problemelor cu inima generate, spunea atât el, cât şi apropiaţii săi, de acea tensiune fantastică la care a fost supus la meciul cu Steaua. „A doua zi ne-au băgat în şedinţă. A fost scandal mare. Ne-au chemat cei de la partid pe toţi. Şi pe Gaţu, care era preşedinte, şi pe antrenorul Mateianu, şi pe noi, jucătorii. Ne-au reproşat că am vrut să batem Steaua“, a povestit Musznaj.

Rândurile scrise în carnetul său de memorii de Viorel Mateianu despre acel meci FC Bihor – Steaua sunt zguduitoare: „Doresc să informez opinia publică fotbalistică şi pe susţinătorii FC Bihor Oradea că în 1988 noi n-am pierdut cinstit jocul cu Steaua, ci numai la ordinul primului-secretar Sorcoiu şi al adjunctului acestuia, Vulturar, ameninţaţi, la rândul lor, de Ilie şi Valentin Ceauşescu cu pierderea scaunului… Atunci când mi s-a întâmplat necazul, eram în apropierea absolutului, îl adulmecam cu toată fiinţa mea. Dar, în afara primului joc, cel cu Craiova, nu mi s-a permis de către primul-secretar să joc cinstit nici măcar prima repriză. Că nu am avut voie să batem Steaua, Dinamo, Victoria a fost tragedia întregului fotbal românesc. Postul primilor secretari ai judeţelor Maramureş şi Bihor era legat de tovarăşul Ilie Ceauşescu (n.r. – fratele dictatorului Nicolae Ceauşescu şi unchiul lui Valentin Ceauşescu, patronul neoficial al echipei Steaua în acel moment)“.

„Mateianu a încercat o lovitură de stat, să schimbe Comitetul Judeţean de partid Bihor“

Prin contrast cu prezentul lamentabil, acele evenimente din septembrie 1988 se poate spune că au fost vârful grupării bihorene. „Mi-am îngăduit, cu de la mine putere, chiar şi peste voinţa lui Cristian Gaţu, preşedintele FC Bihor Oradea, să joc cinstit cu Steaua. După partidă, am fost băgat în şedinţă. Mi s-a spus, reproduc textual, «Mateianu a încercat o lovitură de stat, să schimbe Comitetul Judeţean de partid Bihor». Până la urmă, pe la două noaptea, Vulturar a recunoscut că a discutat cu arbitrul Constantin să nu oprească jocul până nu câştigă Steaua“, povestea Mateianu. Ulterior, Mihaela, soţia antrenorului, avea să detalieze: „Când Viorel s-a îndreptat spre bancă, pentru repriza a doua, s-a intersectat cu Costică Vâlcea, arbitrul acelui meci. «Ce facem, Viorele?», l-a întrebat arbitrul. «Nu mă mai interesează, eu am demonstrat ce aveam de demonstrat, fă ce vrei!», i-a răspuns soţul meu. În minutul 86, Vâlcea le-a dat un penalty celor de la Steaua, iar după vreo şase minute de prelungiri, Steaua a marcat golul victoriei. A doua zi, Viorel a fost chemat iar în biroul primului secretar, care i-a spus: «Tovarăşe Mateianu, ai fost la şase minute să schimbi o întreagă conducere de judeţ!»“.


„Steaua şi Dinamo ajunseseră la nişte chestii aberante… Celor de la Steaua nu le mai ajungea să dea peste 100 de goluri pe sezon, nu mai acceptau să piardă niciodată! Era incredibil. Iar cei de la Dinamo se ambiţionau să se ţină după ăia de la Steaua. De aici au apărut meciurile astea precum cel de la Oradea.“
Constantin Alexe,
trimisul ziarului „Sportul“ la meciul FC Bihor – Steaua din 1988


Clubul poate fi băgat în faliment în orice clipă


Sâmbătă, jucătorii neplătiţi de cinci luni ai echipei FC Bihor au fost susţinuţi de copiii generaţiei 2006

În acest moment, FC Bihor e, practic, în faliment. Intrat în insolvenţă, clubul a continuat să acumuleze datorii şi să nu-şi plătească nici măcar jucătorii. Autorităţile locale au alocat de la buget, iniţial, o sumă de bani mult mai mică decât cea de anul trecut, dar n-au virat-o nici pe aceea. Sâmbătă, copiii de la grupa 2006 au intrat pe teren cu un banner pe care scria „FC Bihor, jucaţi pentru noi!“. Clubul poate fi băgat în faliment de orice creditor sau fotbalist nemulţumit că nu şi-a încasat banii. Pe 5 mai, la tribunal e programat un nou termen al procesului de insolvenţă, ocazie cu care se poate declara falimentul. Etapa viitoare, în meciul cu Şoimii Pâncota, se va stabili dacă FC Bihor intră în colaps şi din punct de vedere sportiv.
În afara echipei FC Bihor, oraşul Oradea nu mai are nicio altă grupare în primele trei ligi fotbalistice ale României.

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.