În luna în care împlinește 25 de ani, Ianis Hagi e mai efervescent ca oricând. Titular în La Liga, revenit la echipa națională, cu un discurs deopotrivă nuanțat și profund, necruțător și exploziv pe subiectele unde simte că arde. Iar cum Ianis crește turnat în tiparele celui menit să facă diferența, o face acum într-un dialog-eveniment prin fiecare cuvânt, așa cum încearcă mereu pe teren prin fiecare șut și pasă. Avem bilet la un meci al premierelor, azi se joacă pe stadionul dezvăluirilor. “Ca să nu existe discuții, o spun de acum: cine nu trăiește fotbalul la intensitatea la care îl trăiesc eu, e greu să îmi devină apropiat și să lupte alături de mine pentru același scop! Că ies scântei!”.
Ianis, cum e viața în Țara Bascilor?
Liniștitoare! E puțin diferită față de sudul Spaniei, spre exemplu, are ceva din aerul Franței. E și ceva mai scumpă viața aici, comparativ cu alte regiuni din țară. Iar dacă e să ne referim la România, cred că în Vitoria-Gasteiz te simți aproape de Brașov.
Știu că din copilărie ți-ai dorit să ajungi în fotbalul spaniol. Inevitabil, ți-ai imaginat lucruri. Ce e diferit în realitate?
Cuvântul care descrie cum mă simt aici este: PERFECT! E fix cum îmi imaginam. Și m-am adaptat extraordinar de rapid pentru că am avut avantajul să descopăr Spania, mai multe zone ale ei, încă din vacanțe, din experiențele cu echipele de club și naționale aici. Iar fotbalistic, e tot ce mi-am dorit și așa cum mi-am imaginat.
Apropo de copilărie, care era partenerul tău de joacă numărul 1?
Vărul meu, Nico. Nicolas Popescu.
Făceai năzbâtii mari?
Chiar nu am fost un copil cu probleme, neastâmpărat. Cu mine lucrurile erau simplu de gestionat: dacă voiai să fiu cuminte, să ascult ce mi se spune, îmi luai mingea! Și gata, se rezolva într-o secundă! Făceam orice ca să am mingea înapoi. Tot de ea se leagă poate și episoadele când îmi mai necăjeam familia, că tot jucând fotbal prin casă, prin curte, peste tot, mai spargi lucruri (râde). Când mergeam la bunici, nici nu prea lăsau lucrurile valoroase la vedere (râde). Că eram patru și era riscul mai mare.
Tu, Nico…
Da, cu sora mea, Kira, și cu verișorii mergeam, cu Maria și Nico.
Jucați toți fotbal împreună, și cu Kira?
Doar eu cu Nico. Am încercat și toți patru, dar nu prea mergea (râde).
Într-o vizită la Muzeul Fotbalului din București mărturiseai că ai primit de la Ion Crăciunescu, în copilărie, un set complet de arbitru. Te-ai gândit vreodată serios, atunci sau mai târziu, că ai putea deveni arbitru?
Serios nu m-am gândit niciodată, nu cred că mi se potrivește. Dar la acel moment, să primesc acel set complet, a fost extraordinar! Practic a completat perfect fotbalul pe care-l jucam non-stop cu vărul meu. Păi deja, cu cartonașe, cu fluier, simțeam că suntem pe orice stadion din lume!
De care fel de mâncare de-acasă ți-a fost cel mai dor prin Italia, Belgia, Scoția și acum, în Spania?
Să știi că nu un fel anume îmi lipsește, e ceva mai profund. Și care nu se poate înlocui, nici explica în cuvinte prea ușor. Îmi e dor mereu de mirosul din bucătăria bunicii, de senzația de-acolo, din casa ei. De ce simt când deschid ușa, de gusturile din mâncarea gătită de ea… Sunt fragmente din rutina copilăriei, când veneam de la școală, de la antrenamente, astea îmi lipsesc enorm.
Care e cel mai drag cadou pe care l-ai făcut celor din familie? Tatălui, bunicilor…
Tata nu e prea mare fan să primească daruri, iar pentru bunici, dincolo de lucruri pe care le-am făcut cadou și i-au bucurat, e ceva care ne face fericiți împreună și care contează uriaș de mult: i-am adus la meciurile mele din fiecare țară unde am jucat până acum. Urmează și Spania, cât de curând. Atunci sunt cei mai fericiți și eu trăiesc un sentiment incredibil. De mic am visat să fac asta, de fiecare dată când bunicul meu mă ducea la fotbal, mă gândeam la asta.
Contează în teren principiile învățate din familie, când ești mic? Se văd generozitatea, corectitudinea, se aplică? Mai e loc pentru ele azi?
Când vorbim de competiție în fotbal, de o echipă contra celeilalte, un singur lucru contează, Gabi: ambiția. Cine își dorește mai mult? În spatele competiției, în timpul meciurilor, se văd însă și cei 7 ani de-acasă. Se văd principiile cu care a crescut fiecare, ce și cât a învățat. Le arăți fără să vrei în meci, se simt, atunci când nu e vorba despre cine e cel mai bun și cine câștigă duelul.
Mai mult ca oricând traiectoriile fotbaliștilor sunt periclitate de comportamentul lor dincolo de gazon. E poate o tendință potențată și de expunerea publică uriașă care în alte generații nu exista. Sunt o sumedenie de cazuri, cu contexte particulare: Zouma, Toney, Dani Alves, Icardi… Ai fost învățat de-acasă să-ți construiești viața în jurul fotbalului?
Da, clar, 100%! În fotbal devii persoană publică fie că vrei, fie că nu. Iar eu, încă de când m-am născut, că am vrut sau nu. Părinții mei m-au ajutat enorm în zona asta, cu toată experiența lor. Cred că m-am construit până acum ca o persoană care nu se expune inutil în spațiul public, atentă cu viața privată și responsabilă. Știu foarte bine că orice om când îți alege profesia în viața asta trebuie să pună în balanță riscurile și oportunitățile. Eu sunt conștient de statutul meu și am o responsabilitate. Ușor n-a fost mereu, că poate n-am putut la 11-12-13 ani să fac toate năzbâtiile pe care le făceau alți copii. A trebuit să fiu mai calculat. Copiii nu gândesc de două ori, eu a trebuit să fac asta.
Ai prins un fotbal poate în cea mai amplă dinamică a lui din istorie. Afectat de pandemie, cu 5 schimbări, cu arbitraj VAR… Ce mai leagă fotbalul de azi de fotbalul pe care ți-l povestea tatăl tău când erai mic?
Suporterii! Ei au rămas la fel, pasiunea lor e aceeași, indiferent de generație. Mă fascinează acest lucru! Uită-te și la echipa noastră națională, cel mai bun exemplu. Uită-te și la fotbalul din România, cum au început să se umple iar stadioanele, mai ales când au revenit Rapidul, UTA Arad, Dinamo… Oamenii din tribune și dragostea lor au rămas, indiferent de modificările fotbalului. Tata îmi povestea mereu de stadioane pline în țară, în Spania, în Italia, atmosfera incredibilă din Turcia… Acestea vor rămâne mereu elemente de legătură între generații, compun inima fotbalului!
Știu că ești credincios, iar mama ta te-a călăuzit în acest drum. Ai avut o icoană în fiecare casă pe unde ai jucat, în Italia, Belgia, Scoția, acum în Spania?
Firește, firește. Atunci când a trebuit să mă mut, dacă am împachetat eu, am avut grijă să o iau mereu cu mine. Pentru că icoana e de la mama. Dar uneori ea îmi cumpără și alte icoane noi. Pentru mine, esențial e ca icoana casei mele să fie mereu de la mama. E foarte-foarte important pentru mine. Nu contează că e mică, mare, dar să fie de la mama, cu dragostea ei!
Ți-ar fi greu dacă fiului sau fiicei tale nu i-ar plăcea fotbalul? Sau te gândești că e aproape imposibil asta, în familia Ianis Hagi?
Nu mi-ar fi greu! O să merg în postura de părinte cu mentalitatea cu care am fost și eu crescut. Adică o să-mi îndrum copiii să facă ce le place și punct! Eu n-am fost forțat spre ceva, sora mea n-a fost forțată, așa voi proceda și eu. Să-și găsească și copiii mei pasiunea și să lucreze în pasiunea lor, să lupte să fie cei mai buni în ce le place!
Îți e mai greu să ierți sau să uiți?
Să uit.
Dar mai greu trăiești cu un regret sau accepți o nedreptate?
Mai greu accept o nedreptate. Faptele vorbesc deja despre asta în istoria mea, cât e de mică ea, în viață și în fotbal, până acum. De regrete nici n-am timp, eu îmi asum deciziile mele și destinul meu.
Nu vreau să discutăm despre accidentare, mi se pare un capitol încheiat fericit. Însă, pentru că în orice rău există un bine, cum spunem mereu: ce ai simțit că ai câștigat, concret, din toată povestea asta?
Cred că și pe teren, și în afara terenului, m-am maturizat. Uite, toată lumea știe că viața de fotbalist e scurtă, auzi mereu asta, trebuie să profiți de fiecare minut, să alergi mereu spre următorul antrenament, meci, trofeu… Dar când simți pe pielea ta, foarte concret, sentimentul acesta, e deja altceva! Eu timp de un an n-am simțit că mai am următorul antrenament, meci, sezon, următoarea convocare la națională! Nu mai urma acel ceva spre care să alerg! Simțeam că totul s-a oprit, pentru mine.
Și ce ți-ai spus?
Băi, deci astea sunt sentimentele de final de carieră! Groaznice sentimente! Dar le-am învins! Cât de urât poate să fie! Vrei să joci și… nu te mai lasă corpul! M-a maturizat mult asta. Pentru că acum nu mă mai gândesc la faptul că urmează un nou antrenament, un nou meci, ci tratez fiecare antrenament și meci ca și cum ar fi ultimul! Trebuia să profit de fiecare minut? Acum profit de fiecare secundă!
Care e calitatea fotbalistică numărul 1 dobândită prin muncă și antrenamente și care e cea dobândită din naștere?
Nativ, în mod cert, viziunea în teren. Sunt chestii pe care le văd, le simt natural, nu aș fi putut niciodată prin antrenament să ajung să le văd cu 2-3 secunde înainte să se întâmple. Iar prin muncă, sigur, partea fizică. Nu m-am născut un atlet, a trebuit să devin unul. Să trag de mine. De când am debutat în fotbal până azi a trebuit să pun 12 kilograme pe mine, să îmi cresc mult capacitatea aerobă… Un drum al muncii, repetiției, antrenamentelor.
Apropo de antrenament și repetiție, știu că lucrezi continuu la ceva, de când te știu. Spune-mi spre ce ești canalizat acum!
Aaaa, acum am o țintă nouă! Analiza adversarului. În fotbal, facem analiză colectivă și analiză individuală împreună cu staff-ul, normal. Dar eu urmăresc foarte mult baschet, chiar și mai mult în perioada în care am fost accidentat, și am învățat o chestie tare interesantă de la sportivii din NBA. Îmi fac acasă analiza individuală a adversarului, prin viziunea mea și a lor despre fotbal. Până la milimetru, comportament pe teren, chiar și ce face în viața de zi cu zi! La asta lucrez acum. Încerc să găsesc toate opțiunile pentru analiza adversarilor direcți.
Care e parcursul ideal pentru un talent românesc: să ajungă de la 15-16 ani în fotbalul din afară și să se șlefuiască acolo sau să facă saltul acesta abia după ce a confirmat în Liga 1 la noi?
Eu nu cred că există vreun drum spre succes pe care să scrie “Acces General”. Tocmai de-aceea contează așa mult ca fiecare copil și părinte să accepte că nu sunt rețete, drumul fiecăruia se construiește din decizii personale. Fotbalul nu e matematică! Cel mai bun exemplu, naționala U21 de la EURO 2019. Colectiv, am avut un succes istoric la acel nivel de vârstă pentru fotbalul nostru. Dar, individual, fiecare venea de pe drumul lui. Unii erau de 12 ani în străinătate, alții jucaseră doar în țară, unul activase la un singur club până atunci, altul schimbase poate 4-5 echipe…
Mulți dintre coechipierii tăi la națională de azi, începând cu Stanciu, vorbesc în această campanie despre un grup mai unit ca niciodată, un spirit și o atmosferă excelente la lot. Hai să aflăm de ce, ca să păstrăm ce e bun! Cât ține de nucleul EURO U21 din 2019, de care vorbeai, cât ține de abordarea lui Edi Iordănescu?
Eu spun că amândouă s-au întâlnit acum în cel mai fericit mod posibil. Pe de-o parte, majoritatea celor din lot suntem nucleul de la EURO U21 din 2019. Ne cunoaștem toți de la 12-13 ani, de la loturile de juniori, din competiții, ne-a consolidat experiența aceea la EURO, am și crescut între timp. E clar că e un factor extrem de important. Uite, cu Dennis Man am fost coleg de cameră la selecțiile echipelor naționale când aveam 11 ani, puțini știu asta! Și ne cunoșteam din teren, ca adversari, din turnee, de pe la 10 ani! Meritul lui Edi Iordănescu e din mai multe motive. A avut încredere în acest nucleu și ne-a oferit această încredere, nu doar că a avut-o. Iar conexiunea dintre nucleul U21, să-i spunem așa, și fotbaliștii cu experiență, e gestionată foarte de bine de el. Spre exemplu, eu joc împreună cu Stanciu deja de 5 ani la națională! Cu Alibec, nici nu mai zic, eram copilul lui de mingi când juca în Liga 1! Mister a simțit excelent și așa se explică.
Te-ai gândit până acum că România la EURO 2024 ar însemna poate să te întorci pe Volkparkstadion din Hamburg, acolo unde ai marcat împotriva Germaniei? Că e o soartă care ține și de asta?
Să știi că nu mi-a trecut prin cap până acum, dar poate că așa trebuie să fie! Am marcat în Germania cu puțin înainte de accidentare, acum am revenit, cred că ne vom califica și ar fi un sentiment tare să fiu iar pe teren acolo! Dar sper să marchez și să și învingă România!
Avem resursele și potențialul pentru a fi și o națională care joacă frumos, și una care are rezultate? Sau trebuie neapărat să alegem din aceste două drumuri?
Eu cred că putem face ambele! Am demonstrat-o în anumite meciuri, că putem juca spectaculos și că ne și putem apăra foarte bine. Eu mereu mi-am pus baza în cine suntem noi. Îmi știu colegii, știu ce fel de fotbal ne place, ce fotbal putem produce împreună.
Mi-ai povestit cum, la 9 ani fără o săptămână, ai urmărit România – Olanda 1-0, meci care ți-a stat în cap toată copilăria. După golul lui Goian ai luat-o la goană prin toată casa iar asta ți-a convins părinții să te ducă la EURO. Azi, când fotbalul luptă cu atâtea alternative de distracție, un gol care duce România la EURO 2024 ar mai avea forța reală să aducă spre fotbal copiii?
În mod cert! Victoriile mari aduc fericire. Iar fericirea aduce încredere și speranță. Am avut un mic impuls în 2019 cu România U21, dar o calificare cu seniori ar avea un impact național de două ori mai mare. Și cu efect pentru mai multe generații viitoare. Simt acest potențialul după meciurile de acum la naționalei, când vin copiii să facem poze, să ia autografe, cât de mult își doresc tricoul jucătorilor… Se simte că un gol pentru EURO poate declanșa ceva incredibil. Eu chiar cred că un gol poate schimba gândirea unei generații!
Crezi că există că se poate face din exterior pentru ca jucători precum Boloca ori Coubiș să fie influențați spre naționala României sau e o situație în care nici nu trebuie să intervii din exterior, pentru că altfel nu poți conta 200% pe ei?
Nu vreau să vorbesc de X sau de Y. Eu ceea ce spun acum spun ca opinie despre subiect în general. E clar că la națională nu vii pentru bani. Iar eu am fost educat că nu vii nici pentru faimă. Aici vii să-ți reprezinți țara și punct! Cine simte, să vină. Cine nu și se simte ca fiind altceva decât român, să meargă acolo unde simte! E clar că depinde de ce își dorește fiecare, dar mai mult decât atât depinde de ce simte. Peste tot în lume, am văzut-o la zeci de jucători de naționalități diferite, echipa națională înseamnă ceva special, incomparabil cu ce poți simți la club. Dacă percepi acest lucru cu toată ființa ta, bravo! Dacă nu, mergi acolo unde simți asta.
Ne cunoaștem de când ai debutat la loturile naționale de juniori, departe de mine gândul să te flatez, dar te întreb pentru că ești unul dintre jucătorii care simt românește și vorbesc despre asta. N-ar fi mai ușor, pentru luciditate în anumite momente ale jocului, să nu există presiunea asta a sufletului?
Aaa, nu, pentru mine nici nu se pune problema asta. Esența lucrurilor care mă țin și mă vor ține mereu aproape de România e tocmai presiunea asta, pornită din ce simt. E un foc interior pentru țara mea, naționala mea arde înăuntrul meu. Oameni buni, de cinci ori pe an, în cinci perioade diferite, cam atât ai șansa să-ți reprezinți țara! Atât! Așa de rar și de important este! Păi, pe mine mă ajută tocmai faptul că simt cum arde asta mereu în mine. Când vin la națională, sângele meu curge de zece ori mai repede. Și cu asta intru pe teren!
E mai complicat să fii jucător al naționalei României, raportat la așteptări, la presiune, decât ai simțit că e pentru alți coechipieri de-ai tăi de la club, jucători la alte naționale?
Depinde, ca să fiu corect. Dacă vorbim de jucători ai naționalelor cu pretenții de turnee finale, presiunea e aceeași. E foarte asemănător pentru scoțieni sau englezi, că am trăit trei ani și jumătate acolo. Dar pentru unii jucători, e diferit uneori, fiind alt context național.
S-a tot discutat despre presiune la națională, în ultima vreme poate mai mult ca oricând. În istoria recentă, am avut, din fericire, situații decisive când am fost la mâna noastră, cum suntem și în aceste preliminarii. Dar nu prea ne-au ieșit. Există o teamă de succes?
Aș spune că nu e teamă de succes, ci toate au venit pe fondul faptului că nimic nu e întâmplător în fotbal. Eu cred că nu am reușit să ne calificăm pentru că, probabil, atunci, nu meritam. A trebuit să învățăm mai mult, să gestionăm mai bine momentele critice, să fim mai pregătiți, din toate punctele de vedere. O calificare e un cumul de factori. O obții când îi controlezi pe toți la cel mai înalt nivel. Eu merg pe această idee, că a trebuit să învățăm din toate ca să obținem calificarea când o merităm.
Împlinești în curând 25 de ani și toată traiectoria ta a fost una sub presiune, spuneai și tu că te-ai născut persoană publică. Cum transformi presiunea asta în avantaj?
Presiunea mă ține în viață. Pentru mine e o binecuvântare deghizată!
Presa spaniolă vorbea despre o însănătoșire a fotbalului românesc prin revenirea jucătorilor români în La Liga. Tu la Alaves, Rațiu la Rayo Vallecano. Simți și această responsabilitate în plus?
Daa, clar! E parte componentă din munca mea și ar trebui să fie din munca oricărui român în străinătate. Ca fotbalist, când pleci afară, trebuie să te gândești că semnezi și pentru asta!
Ți-ai câștigat până la 24 de ani oportunitatea de a juca și învăța din fotbalul italian, belgian, scoțian, spaniol, o serie specială. Cum simți arbitrajele din aceste țări comparativ cu România, unde avem senzația că se fluieră prea repede pentru aproape orice?
În general, nu cred că sunt diferențe foarte mari între arbitraje, între aceste țări, inclusiv România. Eu chiar cred că noi avem arbitri foarte buni și vreau să spun asta clar! Și nu sunt diferențe mari față de celelalte țări unde am jucat, în afară de… Scoția (râde). Aici e deja altă poveste! Tot ce știai despre arbitraj sau intensitate, în Scoția se schimbă! Cred că și Anglia a trecut spre arbitrajul continental, dar Scoția, nici pe departe. Și interpretarea VAR e parcă diferită!
Ce îți trece prin minte în secundele, minutele, când aștepți validarea VAR?
Când e vorba de gol marcat de echipa ta, te rogi. Eu mă rog să fie totul în regulă. Dacă e situația inversă, mă uit non-stop la arbitru să simt din gesturi dacă merge spre semnul de verificare a fazei la ecran (râde).
Știm că îți place muzica rap. Ce fel de rap asculți? Folosești muzica și ca pe un ajutor pentru o stare în anumite momente sau doar ca pe o distracție?
Să știi că îmi place să diversific stilurile de muzică pe care o ascult. Îmi place rap-ul da, dar cel mai mult îmi place să ascult R&B, per total, iar Chris Brown e artistul meu favorit. Depinde enorm de starea în care sunt. Pot foarte bine să încep ziua cu Stevie Wonder și să o închei cu Gunna. Iar între ele să ascult Jay-Z din anii ’90 și 2000. Totul e adaptat la ce simt atunci.
Care e principiul numărul 1 de care ții cont în alimentație?
Ar fi multe de vorbit aici, ne ia câteva zile dacă intrăm în toate detaliile, știm toți că nutriția este atât de importantă în sportul de performanță. Dar ca să ne rezumăm la un principiu de bază, e fundamental să știi când să mănânci carbohidrați și când e momentul pentru proteine. Pentru că ambele trebuie să fie prezente în alimentație. Dacă îți expui corpul la un antrenament mai greu, carbohidrați. După un antrenament mai ușor, proteine. Trebuie să știi cantitățile și dozarea lor funcție de efort.
Cum te raportezi la ce se scrie și se vorbește despre echipa pentru care joci și despre jocul tău?
Mass-media e parte din fotbal, e parte din viața noastră ca fotbaliști, așa că sunt la curent cu prezența în media a echipei mele, cu pozițiile față de mine, să spunem. Sunt la curent, deși poate timpul pe care îl aloc în direcția asta a mai scăzut de când joc în străinătate. Cel mai important lucru cred că ține, în raport cu mass-media, de… tine însuți!
Adică?
Uneori, presa reflectă realitatea pe care tu o simți cu ființa ta în fotbal. Alteori, nu reflectă realitatea, pentru că și presa e făcută de oameni. Atunci devine esențial să discerni între realitatea ta și realitatea media, astfel încât să nu fii influențat și să te transformi după lucruri care poate nu sunt adevărate.
Un subiect la care revin mereu în discuțiile noastre: ți-ai asumat cu mândrie și cu bucurie, aș spune, să fii vocea generației tale. În fotbal și chiar dincolo de fotbal. Dar, privind la reacțiile pestrițe din jur, la ofensiva haotică a social media, merită?
Când știu cu cine merg la luptă, merită. Eu îmi știu colegii, nu am niciun dubiu legat de ei. Nu vorbesc aiurea, vorbesc pe fapte. Știu ce-au văzut ochii mei.
La aniversarea de 30 de ani, Nicolae Stanciu îmi mărturisea într-un interviu ProSport că nu poate număra 30 de prieteni câștigați din fotbal. Tu ai 25 la aproape 25 de ani?
Aici e o chestiune de nuanță, de interpretare. Vorbim de prieteni cu care vorbești totul, apropiați, cu care împărtășești orice? Mai mult de 2-3 nu cred că are nimeni, să fim corecți. Însă fotbalul mi-a oferit mulți oameni pe care îi consider prieteni, cu care țin legătura, care m-au ajutat să mă adaptez, pe care i-am ajutat când a fost nevoie. Prin Italia, Belgia, oriunde! Și dacă nu ne vedem 3-4 ani, vorbim, îi simt prieteni. Deci depinde și de cum definești prietenia.
Care e cel mai special mesaj pe care l-ai primit prin social media de la un suporter?
E greu să evidențiezi din social media, pentru că sunt atât de multe mesaje încât îți e fizic imposibil să le parcurgi, de cele mai multe ori, așa e construită social media, până la urmă. Dar cel mai tare m-a impresionat o chestie, tocmai, dincolo de social media! Sunt profund impresionat de fanii care trimit și acum, iar eu am fost fericit să primesc mai mereu, la orice club eram, scrisori!
Prin poștă, scrisori clasice…
Daaa, e chiar extraordinar! În ziua de azi, oameni plini de pasiune își fac timp să își aleagă cuvintele, să le scrie, să pregătească o corespondență, să se asigure că ajunge la destinatar… chiar mi se pare fantastic! Mi-au scris oameni din toate colțurile lumii, și din China! Unii îți trimit poze, cer autografe, e ceva chiar special care mă emoționează.
E mai greu să calmezi un suporter nervos sau să faci fericit un suporter dezamăgit?
Cu o victorie îi faci fericiți sau îi calmezi pe toți! E simplu la fotbal, că rezultatul te aduce ori așa, ori așa (râde).
Te știu organizat, un tip căruia îi place să anticipeze. La acest moment, dacă ar fi să alegi, te-ai vedea antrenor?
Da. Acum, la acest moment, da. Dar va trebui să răspund cu adevărat la întrebarea asta peste vreo 15 ani (râde). Vedem!
Nu te temi de faptul că, fiind atât de exigent cu tine însuți, vei fi un antrenor de coșmar pentru jucătorii tăi?
Mmm… depinde de cum o vede fiecare. Ca să nu existe discuții, o spun de acum: cine nu trăiește fotbalul la intensitatea la care îl trăiesc eu, e greu să îmi devină apropiat și să lupte alături de mine pentru același scop! Că ies scântei! Probabil așa voi fi și ca antrenor. Dacă ești antrenat de mine, trebuie să ai pasiunea mea și respectul meu pentru fotbal, oferindu-i totul ca să îți ofere totul înapoi.
În fotbalul căror ani ai alege să să joci pentru un sezon, dacă ar fi posibil?
Sfârșitul anilor ‘80, începutul anilor ‘90. Bună tare întrebarea, sincer! Aș juca atunci un sezon pentru că poate 90% dintre echipe foloseau un număr 10 clasic. Mai ales cele de succes. Aceste lucruri s-au mai redus în fotbalul de azi, de-aceea e și poate mai puțin spectacol. Atunci, imprevizibilul din echipele cu calitate mare aducea un plus diferit, devenea cireașa de pe tort, făcea spectatorul să vină la stadion.
Un singur lucru pe care l-ai face diferit în fotbal, pe care l-ai schimba dacă ai putea, din tot ce ai trăit sau ce decizii ai luat până acum.
Nimic.
E vreo întrebare pe care ai vrut mereu să o adresezi unui jurnalist în mod public?
Chiar nu și îți spun că e legat de respectul meu pentru meseria de jurnalist. Adică, meseria mea nu e să pun întrebări public, de ce să fac asta? Eu sunt cu alergatul și lovitul balonului, suntem colegi în același fotbal minunat, e bine că e așa cum este.
Formatul rubricii “Dialoguri fără vloguri” presupune, în final, o confesiune în premieră. Te invit să împărtășiți publicului un episod neștiut până azi din povestea ta în fotbal!
În sezonul când am câștigat titlul de campion în Scoția, am fost titular probabil în 90% din meciuri de la începutul anului, până spre luna noiembrie. Tot jucând din 3 în 3 zile, e obligatoriu să rotești jucătorii, era inevitabil, e un dat în ritmul de acolo, dacă sunt câțiva jucători care nu se odihnesc, iar aceia ulterior simt efectele. Așa că, în noiembrie, a venit rândul meu. Coechipierul care m-a înlocuit în echipa de start, intră și marchează la foc automat. Pierd locul de titular! A înscris vreo 8 goluri în 6 meciuri! Ceva incredibil! Peste o lună, în decembrie, vine rândul meu la titularizare. Intru, marchez, joc bine, lună câștigată de mine. Luna noiembrie, câștigată de el. Pe 2 ianuarie, Rangers-Celtic.
Teoretic, tu titular, având ultima lună foarte bună sau colegul, tot pe principiul rotației?
Mă așteptam să joc eu, că decembrie fusese luna mea! Eram în formă! Mă cheamă Steven Gerrard în birou, cu o zi înainte de marele meci. Ianis, mâine nu ești titular, de o lună și ceva mă gândesc la acest meci, am pregătit un plan… Am tăcut. M-a întrebat cum mă simt. I-am spus că mă așteptam să joc, dar respect decizia. Ok, să fii pregătit mâine, că dacă nu iese planul gândit de mine, tu vei fi prima schimbare!
Și s-a ținut de cuvânt? Sau i-a ieșit planul?
Jucăm acasă, nu mai trebuie să spun ce înseamnă Rangers-Celtic, iar prima repriză jucăm tare slab. La pauză, prima schimbare, intru eu. Câștigăm derby-ul cu 1-0. Mergem la vestiare. Intră Steven Gerrard. Primul lucru pe care l-a spus când a deschis gura, în fața tuturor jucătorilor, a staff-ului, a celor din club care erau pe acolo: Ianis, îmi cer scuze pentru decizia luată, a fost nemeritată, trebuia să joci titular, am greșit și îmi asum asta, tu ai fost profesionist, ai intrat, ai decis jocul.
Ai amuțit…
S-a lăsat o liniște incredibilă. Steven Gerrard, care fusese un jucător uriaș, care era antrenorul lui Rangers, spune asta după o victorie cu Celtic, înainte de orice felicitări. Și cui? Cine eram eu? Eram înainte oricăror performanțe în Scoția, ce demonstrasem până atunci, ce câștigasem? Eram vreun Balon de Aur? De la respectul enorm pe care îl aveam pentru el, am simțit atunci că orice mi-ar cere ca antrenor, absolut orice, aș putea face! De la respectul imens am ajuns la starea în care aș fi murit pentru el pe teren! Pentru că mi-a arătat că înainte de nume, de glorie, de statut, e un mare om! Gândește-te că putea să-mi spună cuvintele astea în privat, dar a ales tocmai acel moment, de față cu toată lumea, și a câștigat în ochii tuturor!
ProSport găzduiește rubrica specială “Dialoguri fără vloguri”, realizată de Gabriel Berceanu, în care descoperi dezvăluiri explozive, confesiuni emoționante și povești în premieră cu personajele fotbalului românesc. “Dialoguri fără vloguri” propune un format alternativ de calitate, în plină ofensivă a contentului video: puterea cuvântului mărturisit, dincolo de presiunea înregistrărilor audio sau a camerelor video. Jurnalism sportiv de colecție, vorbele care contează, cuvintele care rămân.
Care e cel mai bun atacant al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER