EXCLUSIV Povestea fascinantă și nespusă până azi a unuia dintre cei 2.000 de români prezenți la finala Cupei Campionilor din 1986: ce nu s-a văzut la TV înaintea și la finalul meciului FC Barcelona – Steaua

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne pe Google News

Pe 7 mai 2026 s-au împlinit 40 de ani de la cucerirea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua București, după o finală câștigată la loviturile de departajare în fața Barcelonei, scor 2-0.

Pe lângă Helmut Duckadam și ceilalți colegi ai săi, Steaua a avut parte și de alți 2.000 de eroi. E vorba despre românii veniți special din țară pentru această finală de neuitat.

Povestea nespusă până azi a unuia dintre cei 2.000 de români prezenți la finala Cupei Campionilor din 1986

Nu oricine putea ieși din România la vremea respectivă. Magda Călinescu, unul dintre cei 2.000 de suporteri români prezenți la finala Cupei Campionilor Europeni din 1986, povestește pentru ProSport cum s-a făcut înscrierea pentru zborul la Sevilla, cum s-au trăit orele dinaintea meciului, dar și ce s-a întâmplat după.

Vezi galeria foto
7 poze

ProSport: Povestiți-ne cum ați reușit să fiți una dintre cele 2.000 de persoane plecate din România la finala Cupei Campionilor Europeni.

Magda Călinescu: Bună ziua! Ca să ajung la Sevilla, pot spune că a fost un noroc. Cred că am fost la locul potrivit unde cineva anunță că se fac înscrieri pentru finala Cupei Campionilor Europeni, care se va disputa între Steaua București și FC Barcelona și la momentul potrivit. Poate și datorită vârstei 36 de ani, am răspuns imediat, iar locurile erau limitate și mi-am scos cei 5000 de lei de la CAR-ul institutului, deoarece atât costa toată excursia: biletele de avion și meci, o zi în Sevilla.

Un fotbalist din Generația lui Dobrin, Dinu și Lucescu, afirmație curajoasă: „Am fost cel mai complet fotbalist pe care l-a avut vreodată România”

11:45

Nu e doar Chivu campion! Laurențiu Reghecampf, tratat ca un erou în Rwanda după ce a luat titlul

11:33

Când în familie sunt două persoane care țin cu Steaua București, puteam să țin cu altă echipă? Eram microbistă încă din facultate, la Iași, mergeam la jocurile echipelor de handbal și țineam cu echipa aceia grozavă, unde jucau handbaliști veritabili Cornel Gruia, Cristin Gațu, apoi venind în București m-am îndreptat spre echipa de fotbal, în care am apreciat spiritul lor de la învinge și de a câștiga. 

Să revenim. Imediat după 2 mai 1986 a venit o veste ca un trăsnet. Se făceau înscrieri pentru excursia de la Sevilla unde avea loc marea finală a Cupei Campionilor Europeni între Steaua București și FC Barcelona.

Și v-ați înscris. Vă mai amintiți cât a costat totul?

M-am înscris fără să gândesc prea mult, făcând un pariu cu mine, pe care bineînţeles că l-am câştigat. Preţul era de 4443 lei şi 557 lei taxe paşaport, în total 5000 lei. Ca să-ți fie aprobată deplasarea, trebuia să ai o situație familială bună, în sensul, să fii căsătorit(ă), să ai copii și o funcție pe la sindicat. Nu eram membră de partid, dar eram președinta de femei în sindicatul din institutul unde lucram.

Ați primit indicații speciale cu privire la acest meci?

După înscrierea acceptată foarte rapid, la serviciu s-a făcut un instructaj foarte precis de cum va decurge comportarea noastră în Spania, instructaj efectuat în Sala de festivităţi a liceului „George Coşbuc”, cu excursioniştii din sectorul 2 al capitalei. Instructajul cerea :
• paşaport individual;
• ţinută decentă, sportivă, fără bagaje;
• să posedăm o borsetă cu 5-7 sandwich-uri, umbrelă, plover, aparat foto, medicamente de primă urgenţă;
• fără materiale dure sau bricege;
• fără provocări la suporterii barcelonezi sau la alte persoane;
• fără sticle sau băuturi alcoolice, iar apa în bidoane de plastic;
• fără acte oficiale, diplome de studii;
• comportare deosebită, sobri, să nu ne lăsăm atraşi de diverse grupuri;
• atenţie la teroriştii spanioli sau arabi;
• să stăm în grup;
• intrarea pe stadion fără manifestări, scandări, în linişte, fără steaguri ale R.S.R., P.C.R., fără lozinci;
• plecarea din stadion printre ultimii;
• să nu primim pachete, scrisori.

Bun, spuneți-mi când s-a plecat din București?

Autocarul a plecat din Piața Scânteii la ora 5:00 cu destinația aeroportul Otopeni la avionul TU-154 cu care vom zbura spre Sevilla. Spre Sevilla au zburat 8 avioane, ceea ce a însemnat cam 2000 de români din toată țara. Unul dintre avioane a fost special, deoarece în el s-au aflat persoane din Ministerul Apărării Naționale, rude și soții ale jucătorilor, persoane importante din conducerea clubului Steaua. Aveam repartizaţi 420 pesetas (3$), avionul TU- 154 cu indicativul RO531 / RO532, tichet de îmbarcare roşu, biletul de meci urma să-l primim în avion.

Biletul la meci cât a costat?

După ce am trecut vama, unde vameşii ne priveau cu bucurie şi după un control mai mult formal, nu aşa după cum am fost avertizați, ci doar arătam pașaportul, am ajuns pe pista de unde urma să decoleze avionul YR-TPF, comandant Jujatu, timp de zbor 3 ore 45 minute. S-a  zburat peste Saraevo, Belgrad, Ostra, Palma, Valencia, Sevilla la altitudinea de 10.000 m. Am primit bilet de meci de 1000 pesetas.

Când ați decolat?

Am decolat la ora 8:22 şi după un zbor de 45 de minute prin ţara noastră ne-am îndreptat spre Belgrad, Saraevo, Split, Pescara, Roma, oraşul Alghiero (insula Sardinia), am traversat Italia în 15 minute. Era ora 10.00. Am părăsit Italia şi am intrat în Spania prin oraşul Valencia. Forme de relief deosebite şi variate, de înălţimi mici. Soluri aride colorate de la roşcat spre maro-gri. Lacuri de culoare turcoaz. Dealuri neîmpădurite, râuri puţine, multe drumuri. În munţi zăpadă puţină (parcă ar fi pudraţi). Vreme excelentă, vizibilitate bună.

Continuați, vă rog.

Nu trebuie să vă povestesc emoţiile pe care le-am avut, zburam prima dată pe o distanţă aşa de mare. După un zbor de 3 ore pe deasupra Adriaticii, Italiei, apoi insulei Palma de Mallorca, am aterizat la Sevilla la ora 11:30.

Foto: Arhivă Magda Călinescu

„Se spune că dacă atingem mormântul lui Cristofor Columb, orice vis poate fi îndeplinit. Atunci am strigat «0-2 pentru Steaua»”

Cum a fost drumul de la aeroport până la cazare sau unde v-ați dus? Se simțea tensiunea unei finale de Cupa Campionilor Europeni?

Drumul de la aeroport spre centrul oraşului l-am parcurs cu emoţie, mai ales că fusesem avertizaţi că oraşul este invadat de suporterii barcelonezi, pregătiţi cu surle, steaguri, fulare, şepci, tricouri şi alte efecte care dă orașului o culoare roşu- albastru, la fel ca şi culorile Stelei, încât erai tentat să spui că de fapt sunt suporterii ei. Ne diferenţia ceva faţă de ei, deoarece ei strigau „Força Barça! Força Barça!”. Erau peste tot: pe străzi, urcaţi pe statui, în pomi, pe garduri, strigau, cântau, aplaudau.

Am făcut un tur de oraş şi ne-am oprit în cartierul evreiesc, unde printre case vechi cu flori multicolore la ferestre şi balcoane am dat de balconul Bărbierului care l-a inspirat probabil pe Boumarches. Apoi am intrat în imensa catedrală gotică (La Catedral), a treia din lume, ca mărime, după Sf. Petru din Roma şi Sf. Pavel din Londra, cu turnul minaretului (Giralda) unde am fost copleşiţi de multitudinea de capele, tablouri celebre semnate de Zurbaran, Goya, Murillo, ş.a., statui făcătoare de minuni, pe care le descoperim la fiecare pas.

Aici am dat de mormântul lui Cristofor Columb, descoperitorul Americii, adus aici din Cuba, ţinut pe umeri de patru soldaţi care reprezintă cele patru provincii spaniole: Catalania, Andaluzia, Castilia,Ţara Bascilor . Cineva ne spune că dacă atingem acest grup statuar cu mâna şi ne închinăm, orice vis poate fi îndeplinit, strig cu glas tare „0-2 pentru Steaua”, bineînţeles că nimeni nu m-a băgat în seamă şi ne-am căutat de drum. Am vizitat palatul Alcazar (El Alcazar), o bijuterie a artei maure – ridicat de almohazi şi apoi refăcut sau completat de Pedro I cel Crud, de Carlos Quintul alcătuit din „curtea fecioarelor”, „curtea păpuşilor”, „poarta păunilor”, Piaţa Spaniei, un adevărat muzeu de mozaicuri de la imensul paviniment central îmbrăţişat de apele unui canal peste care sunt aruncate podeţe arcuite, până la cadrele de pe pereţii marelui palat, arcuit şi el, paralel cu apele canalului, prezentând fiecare, câte un aspect caracteristic al unui mare oraş ori al unei regiuni din Spania, unde am întâlnit trăsuri trase de cai încărcate cu suporteri barcelonezi.

Foto: Mormântul lui Cristofor Columb

Ați întâlnit și personalități venite din România pentru finală?

La un moment dat ne-am întâlnit cu un grup de femei frumoase, foarte elegant îmbrăcate și am aflat că sunt soțiile fotbaliștilor ce făceau și ele un tur de oraș, așa cum toți cei veniți pentru meci au avut parte de așa ceva. Apoi ne-am îndreptat spre un parc din centrul oraşului pentru a ne mânca sendvișurile aduse din ţară şi a bea apa minerală din geantă. Aici l-am descoperit pe actorul Alexandru Arşinel care a fost de acord să se fotografieze cu grupul nostru şi după multe glume spuse, bineînţeles, de marele actor, ne-am îndreptat spre stadionul „Ramon Sanchez Pizjuan”.

Cum a fost contactul cu fanii Barcelonei până la stadion?

Ne făceau semne și ne spuneau că vor învinge cu 5-0, ne ziceau „Victorie!”, „Força Barça!”. Pe deasupra noastră survola elicopterul poliţei care face câteva raiduri de control. La stadion am observat mulţi oameni de ordine în diverse uniforme: albastru cu bleo, maro cu bej, caki, pe motociclete sau pe jos, călare pe cai frumoşi, nervoşi şi agitaţi parcă simţind încordarea care urmează să aibe loc pe stadion. Am intrat în stadion pe la ora 19:00 și am fost răspândiţi unii la tribuna oficială, iar noi cei mai mulţi în colţul din dreapta tribunei oficiale, amestecaţi cu localnicii, care nu erau suporteri de-ai Barçei.

Foto: Arhivă Magda Călinescu

Pe stadion cum era atmosfera făcută de cei 50.000 de spanioli?

Am fost copleşiţi de vacarmul şi spectacolul grandios neorganizat de nimeni, dar ştiut de spanioli, cu petarde, fumigene, cu aplauze în ritm de castaniete. S-au întins steaguri imense în culorille steagului spaniol (roşu şi galben), în culorile clubului barcelonez, apoi o pânză bleu pe care erau desenate cercurile olimpice şi Barcelona 1992, care făceau reclamă la Jocurile Olimpice ce aveau să aibă loc la Barcelona. S-a aplaudat şi s-a cântat marşul victoriei din Aida. Tot stadionul era un vulcan. Privind spre peluza din dreapta noastră am văzut numai capete care îşi încurajau frenetic echipa. Încercam s-o facem şi noi, dar greu ne făceam auziţi.

Până la startul meciului s-a mai întâmplat ceva notabil?

În deschidere, a avut loc un meci între selecţionata Andaluziei şi Betis Sevilla, dar nu voiam să vedem nimic, noi aşteptam marea finală dintre FC Barcelona şi Steaua Bucureşti. La pauză au apărut în ţinută de stradă jucătorii Stelei, iar românii încearcau să-şi facă auzită galeria strigând din toate piepturile: „Steaua! Setaua! Steaua!”. Ne-au văzut şi ei, Lăcătuş, Bărbulescu, Ienei, Majearu, Balint, ne-au făcut semne şi ne-au încurajat. Ne-am bucurat şi am început să le scandăm numele. Parcă nu eram chiar singuri, prindeam curaj şi nu ne lăsam, încurajându-i tot timpul.

Când s-a dat lovitura de start, cum a fost vuietul tribunelor?

Stadionul era dominat de culori roşu şi albastru. Dar vă povestesc exact. Pocnesc cu zgomot şi fumegă petardele multicolore din toate părţile de parcă erai în craterul unui vulcan, galeriile se desfășurau în mod inegal, deoarece erau 50.000 de barcelonezi contra 2.000 de români. Ne desfăşurăm şi noi cum puteam, fie fluturând steaguri tricolore, fie strigând numele echipei noastre sau ale jucătorilor. Aveam emoţii la fiecare şut spre poarta noastră. La pauză s-a intrat la egalitate. În repriza a doua meciul a fost văzut şi trăit din picioare. S-a terminat partida la egalitate şi au urmat prelungirile. Apoi loviturile de la 11 metri.

Fanii Barcelonei dominau stadionul // Foto: Arhivă Magda Călinescu

Unde erați plasați pe stadion la loviturile de departajare? Vă amintiți momentele acelea de aur?

Ne-am bucurat. Am avut noroc pentru că poarta noastră era cea apropiată de noi. Îmi amintesc cum Majearu s-a îndreptat spre minge și cum o explozie de fluierături a invadat terenul. A ratat. Apoi a apărat Duckadam. A urmat Boloni, dar Urruti a apărat. Duckadam a apărat și el din nou. A tras fantastic de dezinvolt şi cu sete Lăcătuş. Începeam să sperăm, era 1-0 pentru noi. Apoi am izbucnit în aplauze. Duckadam a apărat a treia oară. Balint a marcat. După care Duckadam a apărat și al patrulea 11 metri. Victorie! Ce victorie…

Ce s-a întâmplat pe teren imediat după victorie? Noi din fața televizoarelor am rămas doar cu acele imagini cu Duckadam și cu comentariul lui Teoharie Coca-Cosma care spunea: „Suntem finaliști, am câștigat Cupa”.

Jucătorii Stelei s-au îmbrăţişat, la fel şi noi, nu conta cu cine. Plângeam, strigam „România!”, „bravo, România!”. Aplaudam şi noi, cântam, scandam numele eroilor Stelei. Și deodată, adversarii noştri din tribună au început să aplaude și ei.

Ce ați făcut după finalul meciului? Cum s-au trăit minutele de după meci? Suporterii Barcelonei cum au reacționat?

Finalul meciului l-am trăit alături de ceilalți români cu care ne aflam la peluza de lângă tribuna oficială și poarta unde s-au tras loviturile de la 11 metri, așa încât era un vacarm de nedescris, fumigene de la peluza principală, de aveai impresia că ești în mijlocul unui vulcan, fiind chiar în spatele porții.

Pentru că nu mai aveam putere să ieșim din stadion, obosiți după o zi atât de lungă și emoționantă am stat să savurăm bucuria jucătorilor care au făcut turul de stadion alături de Cupa Campionilor Europeni, fotbaliștii steliști s-au fotografiat pe teren cu oficialitățile. Am aflat apoi că a fost și regele Spaniei Juan Carlos I, care nu a făcut nicio fotografie oficială de grup cu jucătorii Stelei și nici nu a coborât pe gazon pentru a se poza cu ei.

Când arena s-a golit am ieșit și noi, am mers în fața stadionului „Ramón Sánchez Pizjuán”, am făcut poze. Eu am avut două aparate la mine, unul cu film alb-negru și unul cu film diapozitiv color. Filmul color era prea scump – developarea și scosul pe hârtie fotografică, după care în 1993 acest diapozitiv color l-am scanat și am scos poze după el. Din filmul alb-negru nu am reușit să scot nicio fotografie. Tot aici în fața stadionului erau și suporteri catalani, care ne-au aplaudat când ne-au văzut, iar eu am îndrăzit să fac schimb cu un barcelonez care avea șapcă cu Barça.

Atunci aveam un fular în culorile Stelei. Aș fi dorit să fac o fotografie cum a decurs schimbul, dar primisem „instrucțiuni” să nu intrăm în vorbă cu străinii. Apoi încet încet am rămas numai noi în acea piață, catalanii dispăruseră ca prin minune, așa încât mi-am scos sandviciurile și apa ce-o adusesem de acasă (minerală Borsec), dar nu în bidon de plastic, pentru că la noi nu apăruseră recipientele din plastic (pet-uri) și aproape târându-ne picioarele am mers spre o stradă unde ne așteptau autocarele.

Trecuse de miezul nopții abia pe la ora 2:00 noaptea am reușit să plecăm spre aeroport. Se zvonise că mulți nu s-au întors la autocar sau poate nu aveam culoar de zbor, dar ne-am ocupat locurile în avion unde era un zgomot asurzitor de la motoare și încercam să adormim. La acea vreme nu știam să facem spectacol prin scandări prea multe, pentru a nu „devia”. Am ajuns cu bine la București, pe Otopeni, la controlul de la graniță erau zâmbete din partea vameșilor, am mers la primul chioșc de ziare și am luat un ziar, nu-mi aduc aminte ce era, dar în subsolul paginii scria despre meciul de la Sevilla: „Bravo, Steaua! Campioana țării noastre a devenit aseară și campioana europeană a cluburilor”.

V-ați întors în România a doua zi după meci? Cum se simțea atmosfera la locul dumneavoastră de muncă imediat după finală?

Da, pe 8 mai 1986. Normal că m-am spălat pe ochi, copiii mei erau sculați pentru că mergeau la școală, eu am făcut un duș, m-am schimbat și am plecat spre serviciu, în Pipera. Odată ajunsă aici, ne-am strâns pe grupulețe să nu perturbăm activitatea de cercetare și câteva ore am povestit. Bineînțeles, colegii mei erau entuziasmați de ceea ce trăisem noi acolo pe stadion și ce norocoasă am fost să fiu martoră la o așa minune. Nu am auzit de la nimeni când vin fotbaliștii și nici că s-ar aduna undeva. Am aflat că aeronava a decolat de la Sevilla în cursul serii de joi, 8 mai.

La București, mii de suporteri s-au strâns la Otopeni încă din noaptea victoriei (7 spre 8 mai), dar au fost întorși din drum de miliție, care le-a comunicat că avionul va sosi abia în noaptea următoare. Deoarece transportul public de noapte nu funcționa, o masă uriașă de oameni (estimările variază între 15.000 și 30.000 de suporteri) a mers pe jos circa 15 km până la Otopeni.

Mulțimea era adunată pe esplanada aerogării într-un întuneric specific epocii, iar jucătorii au ieșit pe terasa aeroportului după miezul nopții pentru a prezenta Cupa Campionilor Europeni mulțimii entuziaste. Pilotul aeronavei, a povestit că singurul oficial care i-a întâmpinat direct la geamul cabinei de pilotaj imediat după aterizare a fost șeful aviației civile, oferindu-le simbolic un trandafir.