Dacă cineva le-ar fi spus locuitorilor din Dortmund, acum 50 de ani, că în centrul orașului lor va fi un templu fotbalistic, cu o capacitate de peste 80.000 de locuri, cu fațadă de sticlă, încălzire subterană și cea mai mare și celebră peluză din lume, aceștia ar fi zâmbit cu toleranță în fața unei astfel de idei fanteziste.
Dortmund e un oraș mare, de aproape 600.000 de locuitori, cel mai mare oraș al regiunii Ruhr, cunoscută pe vremuri ca bazinul carbonifer Ruhr, unde locuiesc acum aproximativ 5.3 milioane de oameni, dar n-are mari repere care să-l facă vizibil în lume. E un oraș industrial, marcant pentru zona cea mai puternică a Germaniei, din punct de vedere economic.
În ultimii 20 de ani se mândrește însă cu o bijuterie de stadion și, mai mult decât atât, cu un fenomen de amploare născut din ceea ce generează așa numitul Zid Galben, despre care se spune că trebuie văzut măcar o data în viață de orice microbist care se respectă.
Westfalenstadion, numele original al arenei, care derivă din fosta provincie prusacă Westfalia, are o capacitate de 81.365 de locuri în campionat și competițiile UEFA (în picioare și pe scaune) și o capacitate internațională FIFA de 65.829 de locuri (doar pe scaune).
Este cel mai mare stadion din Germania, al șaptelea ca mărime din Europa, al doilea ca mărime pentru un club european de primă ligă, și deține recordul mondial de asistență medie a fanilor, stabilit în sezonul 2011 – 2012, cu o medie de 80.588 de spectatori pe meci.
Bomboana de pe tort este ceea ce oficial se cheamă Südtribüne, iar popular a fost supranumită Die Gelbe Wand, adică Zidul galben.
Se spune că Zidul Galben nu poate fi văzut din spațiu, precum Marele Zid Chinezesc, dar crează o atmosferă și un zgomot care ajung până la stele. Socotită una dintre cele mai magnifice locații din fotbalul mondial, ea adună destui oameni cât să populeze un oraș de dimensiunile Otopeniului. Dacă s-ar întâmpla asta, ar fi un oraș zgomotos, cu suflete Schwarzgelben (galben – negru) care pot face ca echipele adverse să se ofilească și BVB să înflorească.
„Dacă ești dușmanul, te strivește, dar dacă o ai în spate ca portar, este un sentiment fantastic”, a povestit fostul goal-keeper de legendă al lui Dortmund, Roman Weidenfeller.
Aproape 25.000 (capacitate de 24.454 de locuri) de fani din diferite medii sociale se prezintă la fiecare meci de acasă din Bundesliga și odată ce fiecare își ocupă locul, nu mai contează că e măcelar, brutar sau patron de magazine. Sunt toți acolo pentru culorile galben – negre.
„Tribuna sudică are această putere incredibilă, mulți jucători adverși se tem de acești oameni și de acest zgomot extraordinar”, a explicat Norbert Dickel, crainicul stadionului Dortmund și fost jucător al echipei, despre zidul intimidant al Westfalenstadion. „Când începe meciul și tribuna sudică cântă, este ceva foarte special. Această peluză reprezintă cu siguranță inima BVB”, a mai spus el.
„Când ieși din tunelul întunecat de la vestiare și vezi această tribună simți că renaști”, a punctat și fostul antrenor al lui Dortmund, Jürgen Klopp, care a făcut istorie aici. „Ieși afară și stadionul explodează: din întuneric și în lumină. Te uiți în stânga ta și pare că 150.000 de oameni stau acolo, înnebunind”, a mai spus tehnicianul lui Liverpool.
O combinație metaforică între puterea fanilor și design a făcut ca Zidul Galben să primească acest nume în 2005. Tribuna – care inițial avea o capacitate de 12.000 de locuri – a fost dublată la scurt timp după ce Dortmund a triumfat în 1997 în Liga Campionilor UEFA și a devenit cu adevărat o forță la începutul anilor 2000.
„Din partea din față a nivelului inferior aproape că poți zgâria portarul pe spate – în timp ce mult mai sus, sub acoperiș, unde există un unghi înclinat de 37 de grade, te simți ca și cum ai fi gata să faci un salt cu schiurile”, a descris publicația germană Der Spiegel reperele celei mai emblematice peluze din fotbalul mondial.
Înainte de startul meciului, fanii în galben-negru se unesc pentru a cânta împreună interpretări ale celebrui imn al fotbalului, „You’ll Never Walk Alone”, consacrat ca fiind al englezilor de la Liverpool, iar Zidul Galben a ajutat Borussia Dortmund să aibă o campanie neînvinsă pe teren propriu în ediția 2012-13 a UEFA Champions League.
Întrebat la vremea respectivă de ce se teme mai mult, de Borussia sau de Zidul Galben, Bastian Schwensteiger, fostul mijlocaș al rivalei Bayern Munchen, a recunoscut că peluza cu pricina îi dă mai mult fiori.
Într-o caracterizare artistică a peluzei galbene, acesta este locul unde pasiunea pare că întâlnește pandemoniul, atât de pitoresc și fenomenal arată. Este unic și inspirant, aducând mândrie oamenilor care se simt îmbrățișați de un sentiment care îți face pielea de găină. Dincolo de arta cuvintelor, să prinzi loc în Zidul Galben e o misiune imposibilă, din cauza abonamentelor. Clubul vindea în 2016, 55.000 de abonamente, însă probabil că numărul lor a crescut. Spectacolul se poate vedea însă și de vizavi sau din lateral, în toată splendoarea lui.
O vizită la stadionul Borussiei te aruncă automat în istorie. Cea a echipei, dar și cea a stadionului. În epoca modernă nu pot fi despărțire una de alta, deși echipa e mai bătrână cu peste șase decenii decât stadionul.
Ballspielverein Borussia 09 e. V. Dortmund, denumirea oficială a echipei, în traducere Clubul de fotbal Borussia Dortmund, a apărut în fotbal în 1909, moment vizibil și pe sigla clubului. Clubul a fost fondat la 19 decembrie de un grup de tineri nemulțumiți de echipa Trinity Youth, sponsorizat de biserica catolică, unde jucau fotbal sub privirea severă și antipatică a preotului paroh local. Ședința de înființare a avut loc într-un pub, unde preotul respectiv a fost ținut la ușă, pe dinafară, iar numele a fost preluat de la berea Borussia, fabricată în apropiere de Dortmund, din care fondatorii s-au îndestulat făcând planuri.
Până după cel de-al Doilea Război Mondial, Borussia n-a însemnat mare lucru în fotbalul german, posibil și din cauza condițiilor politice. În anii 1960 a început să scoată capul în fotbal, iar de prin 1990 și-a consolidat o poziție care o situează acum în topul celor mai importante echipe din lume și a doua mare forță a Bundesligii.
Borussia este genul de club care a prins puteri pe măsură ce și-a dezvoltat și stadionul, acesta devenind o armă importantă în evoluția echipei.
Planurile de construire a unui nou stadion la Dortmund au fost întocmite în anii 1960, după ce a apărut necesitatea de a extinde și de a renova terenul tradițional numit Stadion Rote Erde („Stadionul Solul Roșu”).
După triumful istoric din Cupa Cupelor din 1966 (Dortmund a fost prima echipă germană care a câștigat un titlu european de club), când a învins Liverpool, a devenit clar că Rote Erde era prea mic pentru numărul tot mai mare de suporteri ai Borussiei Dortmund. Cu toate acestea, orașul Dortmund nu a fost în măsură să finanțeze un nou stadion, iar instituțiile federale nu au fost dispuse să ajute.
În 1971 însă, Dortmund a avut norocul de a înlocui orașul Köln, care a fost forțat să își retragă planurile de a găzdui meciuri din cadrul Cupei Mondiale FIFA din 1974.
Fondurile, puse inițial deoparte, pentru stadionul proiectat în Köln au fost astfel realocate pentru Dortmund. Cu toate acestea, arhitecții și planificatorii au trebuit să fie atenți la costuri din cauza bugetului restrâns. Acest lucru a însemnat că planurile pentru un stadion oval de 60 de milioane de mărci germane, cu facilități atletice tradiționale și cu o capacitate de 60.000 de spectatori, au trebuit să fie abandonate.
În schimb, planurile pentru o arenă de fotbal mult mai ieftină, cu 54.000 de spectatori, construită din secțiuni prefabricate din beton, au devenit realitate. În cele din urmă, costurile s-au ridicat la 32,7 milioane de mărci.
La 2 aprilie 1974, Borussia Dortmund s-a mutat oficial în noua sa casă, din care n-a mai plecat. Paradoxal, echipa era atunci în liga a doua. După ce a retrogradat în 1972, Borussia Dortmund a fost singura echipă din Zweite Bundesliga, care a găzduit meciurile de la Cupa Mondială din 1974 pe un stadion complet nou. Abia în 1976, după promovarea în Bundesliga, Borussia Dortmund a jucat primul meci în cea mai înaltă divizie a Germaniei pe noul stadion de acasă. Atunci, derbyul Borussiei era cu Schalke 04, rivala din Gelsenkirchen, oraș din zonă, nicidecum cu Bayern Munchen, cum e acum.
La Cupa Mondială FIFA din 1974, Westfalenstadion a găzduit trei meciuri din faza grupelor și un meci din grupa finală. Capacitatea maximă a stadionului a fost de 54.000 de locuri și aici au jucat Olanda, Brazilia, Bulgaria, Scoția, Suedia și Zair.
Ulterior, capacitatea stadionului a suferit modificări succesive, în 1992, 1995, 1997 și 2006. La ultima renovare, necesară pentru a mări capacitatea astfel încât să poată găzdui o semifinală de Campionat Mondial, muncitorii constructori au găsit o bombă nedetonată uriașă, care se afla la doar un metru sub pământ. Specialiștii în dezamorsare au fost nevoiți să evacueze tot cartierul din jur pentru a dezamorsa dispozitivul, ceea ce s-ar fi întâmplat fără probleme. Dacă bomba ar fi explodat însă, s-ar fi ras totul de pe fața pământului pe un perimetru însemnat.
În 2006, arena a găzduit șase meciuri, între care semifinala de tristă amintire pentru nemți, 0-2 cu Italia, care a curmat visul germanilor de a fi din noi campioni mondiali acasă, precum în 1974. A fost meciul acela, când în finalul prelungirilor Fabio Cananvaro, bravul căpitan al Italiei, a pornit cu mingea la picior din propriu careu până în cel advers, unde i-a pasat lui Del Piero, care l-a executat pe Lehmann, după ce cu două minute mai devreme Grosso deschisese scorul.
Stadionul poate găzdui, în prezent, până la 81.365 de fani (în picioare și pe scaune) pentru meciurile din campionat și Liga Campionilor, și 65.829 de spectatori pe scaune pentru meciurile internaționale, unde tribuna sudică este reechipată cu scaune pentru a fi în conformitate cu reglementările FIFA.
Deoarece prețurile biletelor la meciuri sunt printre cele mai mici dintre cele cinci mari ligi de fotbal din Europa (Anglia, Germania, Spania, Franța și Italia), stadionul atrage mulți fani englezi la meciurile sale.
Pe stadion a fost introdus wifi gratuit, dar clubul oprește semnalul în timp ce se joacă, astfel încât fanii să își lase smartphone-urile deoparte și să fie atenți la susținerea echipei.
Arena din Dortmund a găzduit și finala Cupei UEFA din 2011, o nebunie de meci între Liverpool și Alaves, la care juca Cosmin Contra. S-a terminat 5-4 pentru englezi, care au învins printr-un auto (gol) de aur, purtând semnătura lui Geli. Alaves eliminase în semifinale o echipă germane, Kaiserslautern, iar Liverpool trecuse de Barcelona, ceea ce a făcut ca aproape toată arena să vibreze pentru englezi.
Stadionul a aparținut inițial orașului Dortmund și a fost vândut ulterior clubului Borussia Dortmund, care la rândul lui l-a înstrăinat unui fond imobiliar în 2002, când clubul se confrunta cu probleme financiare grave. Ulterior, Westfalenstadion a fost în posesia lui Florian Homm timp de aproximativ doi ani, dar a fost vândut din nou unui trust imobiliar, Borussia Dortmund intenționând să răscumpere stadionul treptat până în 2017. Cu toate acestea, clubul nu a fost în măsură să plătească ratele obișnuite în primăvara anului 2005, iar deținătorii trustului au fost de acord cu reducerea dobânzilor și au permis grupării să plătească ratele după reorganizarea financiară. Datorită acestor măsuri, a fost evitat falimentul clubului și i-a fost asigurat viitorul. Borussia Dortmund a devenit noul proprietar, răscumpărând stadionul cu ajutorul unui împrumut de la Morgan Stanley. Pentru intervalul 2005-2031, drepturile de denumire a stadionului au fost vândute unei companii de asigurări, Signal Iduna.
Dortmund e încă în doliu după ce s-a întâmplat la finalul stagiunii din Bundelisliga. Fanilor nu le vine nici acum să creadă cum echipa a putut să rateze titlul, în ultima etapă, când avea nevoie de victorie pe teren propriu cu Mainz, o echipă aflată într-o zonă fără griji a clasamentului. Jucătorii au plâns în fața Zidului Galben, la finalului acelui 2-2, meci în care Borussia a ratat un penalty la 0-1 prin Haller. La 50 de minute de mers cu trenul de Dortmund, Bayern Munchen câștiga pe terenul celor de la Koln cu 2-1.
Bayern și Borussia Dortmund au încheiat sezonul la egalitate de puncte, câte 71 fiecare, dar bavarezii s-au încoronat campioni datorită faptului că au fost superiori atât la golaveraj (+54 față de +39), cât și la meciurile directe (2-2 în tur, 4-2 pentru Bayern în retur). Astfel, Borussia a ratat șansa de a câștiga primul titlu din 2012 încoace, iar mare parte dintre fani au arătat cu degetul către antrenorul Edin Terzic, un tehnician fără mare experiență ca principal, dar care, ca interimar, adusese ultimul trofeu la club, Cupa Germaniei în 2021.
Borussia Dortmund este unul dintre cluburile consacrate ca având un management fabulos în ceea ce privește cumpărarea și vânzarea fotbaliștilor. Cea mai profitabilă afacere din istorie este legată de Ousmane Dembele, francezul luat de la Rennes cu 35 de milioane de euro și vândut Barcelonei cu 140 de milioane de euro. Zilele trecute, clubul l-a dat pe Jude Belligham, cu 103 milioane de euro, la Real Madrid, în condițiile în care îl luase cu 25 de la milioane de euro, de la Birmingham City. Alte afaceri profitabile: Sancho – luat de Manchester City cu 9 milioane de euro și vândut la Manchester united cu 64 de milioane de euro, Haaland – adus de la Red Bull Salzburg cu 20 de milioane de euro, cedat la Manchester City cu 60 de milioane de euro. Lista poate continua cu Lewandowski, Aubameyang, Mkhitaryan, Pulisici și așa mai departe.
Un singur fotbalist român a avut onoarea de a evolua în tricoul Borussiei Dortmund. În vara anului 1981, Marcel Răducanu, unul dintre cei mai buni fotbaliști ai Stelei și ai naționalei României, la vremea aceea, a decis să rămână în Germania de Vest, după un amical jucat acolo.
În România, acest act a fost considerat o dezertare, deoarece Marcel era căpitan în armată și oricum regimul comunist nu permitea transferuri în străinătate decât în cazuri mai mult decât excepționale. Răducanu a fost condamnat la șase ani de închisoare în România, dar el oricum nu mai avea de gând să se întoarcă.
Numai că, în Germania, neștiind încotro să o apuce, el a semnat atât cu Hannover 96, cât și cu Borussia Dortmund, iar, ca urmare, a fost suspendat de un an. Pentru a beneficia de serviciile sale, Borussia Dortmund a plătit jumătate de milion de mărci germane clubului Hannover, iar Răducanu a debutat în Bundesliga, abia la 20 august 1982, în meciul cu VfB Stuttgart, scor 1-1. Avea 28 de ani și lăsase în urmă 229 de meciuri și 94 de goluri la Steaua și 21 de selecții și trei goluri la națională.
În primul său sezon la Dortmund, Marcel Răducanu a marcat 9 goluri în 26 de meciuri, inclusiv două reușite, unul din lovitură liberă și unul după o serie de driblinguri, într-un 4-4 cu Bayern Munchen, iar din acest motiv revista sportivă Kicker l-a inclus în echipa sezonului 1982-83 din Bundesliga. Între 1982 și 1988, a jucat în total 163 de meciuri în Bundesliga, marcând 31 de goluri și a avut 5 apariții în competițiile europene.
În 1988, la 34 de ani, Răducanu a plecat în Elveția cu FC Zürich, unde a jucat 47 de meciuri, marcând 12 goluri și a obținut promovarea în prima ligă, pentru ca, în 1990, să se pună în discuție convocarea lui la națională pentru CM din Italia.
Numele lui Marcel Răducanu rămâne legat însă de Borussia Dortmund și de orașul în care locuiește și acum. Nu a prins epoca de aur a echipei, de după 1992, și nici furia Zidului Galben, dar cu atât mai meritorie este includerea sa, anul trecut, de către ziarul german Bild, în topul celor mai buni 50 de jucători din toate timpurile al Borussiei Dortmund.
Anul înființării: 1909
Culori: galben-negru
Campiona Germaniei: 8 titluri (vice-campioană de 11 ori)
Cupa Germaniei: 5 trofee (finalistă de 5 ori)
Supercupa Germaniei: 6 trofee (finalistă de 6 ori)
Liga Campionilor: câștigătoare (1997), finalistă (2013)
Cupa Cupelor: câștigătoare (1966)
Cupa UEFA: finalistă (1993, 2002)
Supercupa Europei: finalistă (2013)
Cupa Intercontinentală: finalistă (1997)
Antrenori celebri: Horst Köppel, Ottmar Hitzfeld, Nevio Scala, Matthias Sammer, Jurgen Klopp, Tomas Tuchel
Top 15 jucători celebri: Sammer, Burgsmuller, Kohler, Preissler, Riedle, Zorc, Weindefeler, Reuter, Lewandowski, Ricken, Goetze, Aubameyang, Chapuisat, Hummels, Haaland
Ne calificăm la EURO 2024
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER