De pe teren pe front!** Și iar pe teren! Povestea fotbalului libian până la moartea lui Gaddafi

Cu un antrenor străin neplătit de șase luni, fără o parte dintre jucători, plecați pe front (!), cu fotbaliști fără meciuri în picioare și cu majoritatea partidelor disputate pe tărâm străin, o echipă națională a reușit o performanță extraordinară. Calificarea Libiei la Cupa Africii, obținută la începutul acestei luni, ar putea face fără probleme subiectul unui film de succes.

Din februarie, de la primele semne ale revoltei, până în urmă cu câteva zile, la moartea lui Muammar Gaddafi, Libia a fost printre subiectele prioritare ale presei mondiale. Într-o țară marcată de războiul dintre rebeli și simpatizanții dictatorului, fotbalul a fost în plan secund. Din martie, campionatul intern, cel care dă aproape toți componenții naționalei, a și fost întrerupt. Și totuși, în ciuda tuturor problemelor, Libia s-a calificat la Cupa Africii. O poveste incredibilă, cu un rezultat fericit, deși toate indiciile spuneau altceva.

„Prietenii mi-au spus că sunt nebun”

Să fii străin și să continui să antrenezi naționala unei țări africane aflate în plin război îți trebuie ceva curaj. Când o faci, deși ești neplătit de prin martie, de la începutul revoltei împotriva lui Gaddafi, a cărui familie controla federația libiană, înseamnă că vrei să demonstrezi ceva. Rolul și l-a asumat brazilianul Marco Paqueta (53 de ani), cel care în 2010 semnase un contract pe patru ani. „Când a început războiul, toți prietenii mei din Brazilia mi-au spus că sunt nebun dacă mă mai întorc acolo. Am vrut însă să mă duc și să-mi închei misiunea”, a spus Paqueta. La final a reușit. Libia s-a calificat pentru a treia oară la Cupa Africii, și abia a doua oară pe teren (după ediția din 2006), în 1982 nord-africanii făcând-o din postura de gazde ale competiției.

Trei jucători de națională, pe front

Conflictul din Libia nu i-a lăsat fără reacții pe componenții naționalei. Walid el Kahatroushi, un mijlocaș de 27 de ani, e unul dintre cei trei care au pus mâna pe arme pentru a lupta împotriva lui Gaddafi. Ce l-a determinat să o facă? „Unul dintre prietenii mei cei mai buni a ajuns în spital, fără un braț. În acel moment am decis să părăsesc cantonamentul și să plec pe linia frontului”, a povestit recent Kahatroushi, care după lupte cu arma în mână împotriva simpatizanților lui Gaddafi s-a întors să îmbrace din nou tricoul naționalei. „N-am vrut să mă mai întorc. Dar prietenii de pe front mi-au spus că asta e misiunea mea, războiul meu. Trebuie să ne calificăm”, spunea Kahatroushi într-un interviu acordat presei americane, la începutul lunii, înaintea ultimului meci din grupă, cu liderul Zambia, în deplasare. În schimb, Ahmed Alsagir, un alt component al naționalei care a luptat de partea rebelilor, n-a mai revenit la națională. A fost rănit la umăr și a petrecut o lună în spital, apoi s-a întors pe front. La fel ca și printre libienii de rând, au existat însă și printre jucătorii naționalei simpatizanți de-ai lui Gaddafi. Fostul căpitan Tariq Tayib (care acum s-a „retras”) îi gratulase pe rebeli, când balanța războiului nu se înclinase clar, cu apelativele de „șobolani” și „câini”.

„Acasă”, dar în deplasare

Meciurile de pe teren propriu, cu propriii fani în spate, îți asigură un avantaj. Calificarea Libiei la Cupa Africii, din postura de una dintre cel mai bine clasate pe locul secund în grupele preliminare, alături de Sudan, e cu atât mai remarcabilă, cu cât elevii lui Paqueta n-au avut parte de acest avantaj. Primele partide de pe „teren propriu” care au urmat izbucnirii războiului s-au jucat în Mali, apoi în Egipt, fără spectatori. Iar succesul de la Cairo, din septembrie, cu Mozambic (1-0), a fost primul meci în care naționala Libiei s-a rupt total de „era” Gaddafi.
Cu un nou echipament în culorile negru-verde-roșu din noul steag libian, adoptat inițial de rebeli, apoi și de Consiliul Național de Tranziție, forul care se află cum la conducerea țării africane. Iar dacă ar mai trebui amintit ceva din epopeea naționalei libiene în drumul spre Cupa Africii, acela ar fi un episod chiar de dinaintea meciului cu Mozambic. Când selecționerul Paqueta a vrut să-și strângă toți elevii pentru un cantonament de zece zile în Maroc, dar s-a văzut obligat să-l țină fără câțiva dintre ei. O parte dintre jucători n-au putut să părăsească capitala Tripoli, aflată atunci sub un asediu feroce al forțelor rebele!

„Nașul” Gaddafi

La fel ca celelalte domenii de interes public, fotbalul din Libia s-a aflat sub controlul lui Gaddafi. Mai exact al lui Saadi (foto, 38 de ani), unul dintre fiii dictatorului, până de curând conducător al federației libiene.

Anterior, Saadi a „cochetat” cu fotbalul mare. Termenul e cel mai aproape de adevăr, pentru că, deși are în C.V. trecute vreo trei echipe de Serie A (Perugia, Udinese, Sampdoria), „fotbalistul” Saadi a fost recrutat de patronii echipelor italiene doar cu gândul la afacerile cu statul libian.
Cât timp a condus federația libiană, Saadi a sprijinit grupările din capitala Tripoli și le-a „mazilit” pe celelalte. Al Ahly Benghazi, unul dintre cluburile de top, a fost distrus, la propriu, în 2001, după ce fanii au scandat sloganuri neplăcute la adresa sa, în timpul unui meci. Mulți suporteri au fost arestați și condamnați la închisoare, iar clădirea clubului demolată. Nu e de mirare că Benghazi a fost în 2011 principalul fief al rebelilor. Pentru crimele din perioada războiului, pe numele lui Saadi, care a și condus o unitate militară, a fost emis un mandat de arestare din partea Interpolului. Potrivit ultimelor informații, Saadi s-a refugiat în Niger, unde a primit azil.