Am dezvoltat de mic o fascinație pentru portari. Bineînțeles că am rezonat profund cu marii fotbaliști, creativii, genialii, cei fără de care fotbalul ar fi mai mult unghiuri și romburi și mai puțin driblinguri, efecte și ”rabone”. I-am admirat (pe unii până la idolatrie) pe Maradona, Zico, Ronaldo, Ronaldinho, Platini, Zidane, Balaci, Hagi, Riquelme, Deco, Messi, Cristiano și pe atâția alții.
Dar am avut întotdeauna o feblețe aparte pentru el, Portarul, cel cu care începi să zici o echipă, dar cu care majoritatea încheie atunci când e vorba de laude.
Am început cu Sepp Maier, Shilton, Zoff, Fillol, Arconada, N’Kono, Dassaev, Iordache, Lung și Țețe Moraru. Săream prin casă în plonjoane după mingi imaginare, visând că tocmai am salvat primirea unui gol în finala Cupei Mondiale. În mintea mea, portarul era cel deosebit, cel special. Avea privilegiul de a folosi mâinile, avea mănuși spectaculoase și, mai important, avea echipamentul diferit de toți ceilalți. Nu-l voi uita vreodată pe Țețe Moraru și ale lui jambiere albe din victoria cu Italia…
Am continuat cu Oliver Kahn (nu l-am suportat pe Harald Schumacher!), Stelea, Prunea, Pfaff, Schmeichel, Casillas, Vitor Baia, Cech, ajungând la Allison Becker sau Jan Oblak. M-a încercat de multe ori un sentiment de mândrie când vedeam că soarta unei finale importante (punem aici și Sevilla ’86) este decisă de el, Portarul.
„Și-a făcut treaba!” – e răspunsul primit de la Gigi Becali după o victorie în care, fără Niță, FCSB s-ar fi adunat cu greu de pe jos. Altfel, pe cei transferabili, mi ți-i ridica pân’la cer. Culmea, flerul din afaceri nu l-a ajutat să prevadă că va încasa pe Niță cu un million și jumătate mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată. Adică un million și jumătate.
Ochiul semidoct poate fi nedrept cu Portarul. Puținătatea culturii în fotbal îi minimizează rolul și importanța. De aceea, e foarte important cum crești un portar. Am auzit de ”școală” de portari (cea sovietică a fost printre cele mai puternice, Hamutovski a fost un urmaș al acelei școli, poate și Arlauskis), n-am auzit de vreo ”școală” de atacanți sau de mijlocași.
Portarul e cel a cărui greșeală contează cel mai mult. El e ultima speranță a echipei. Și e primul care-și ia bobârnace de la peluza adversă. Psihicul e o armă călită în timp. De aceea se spune că un portar se maturizează ceva mai târziu.
Ești un puști din Târgoviște care se apucă de fotbal, pari talentat, ai o nebunie cu postul de portar. La 16 ani te remarcă cei de la Craiova și cei de la loturile naționale. Părinții te susțin, te încurajează, prinzi încredere în propriile forțe. La Craiova e un proiect serios și pare că te poți dezvolta acolo. Prinzi și un meci în Liga 1, e adevărat, doar pentru că vrea patronul ”să-i dea la gioale” altui patron, dar asta nu e treaba ta, important e că ai debutat.
Apoi, la 18 ani, când îți termini junioratul, vrei și tu o mărire de salariu. Care nu vine. Așa că e timpul să-ți iei o impresară serioasă. Care te ajută să ajungi fix la echipa condusă de patronul „atacat” la debutul tău. Dar, repet, asta chiar că nu e treaba ta. Impresara nu te scoate din ”Messi al portarilor”, noul patron e superîncântat de achiziție (inițial a fost un furt, apoi a fost achiziție), celebrul „o să vedeți voi” e repetat și în cazul tău. Ești aruncat în luptă, dar începi să le comiți. Dai ochii peste cap când ”marii specialiști” în ale portăriei de pe vremea fotbalului cu bască îți dau câte un sfat. Tu știi că ești Messi al portarilor și o să le arăți tu lor.
Și le arăți. După alte câteva meciuri în care ești „comisar”, ordinul de la comenduire e să joci meci de meci. Și faci un sezon excelent. Te califici și cu naționala de tineret la Euro, gafele sunt din ce în ce mai rare, echipa face puncte clare cu ajutorul paradelor tale, încep să curgă aprecierile. Cel mai bun sezon al vieții tale se apropie de final. Și apar din nou gafele. Moment în care patronul, cel care te-a susținut de atâtea ori și care îți va aduce aminte de asta de câte ori vei încerca să deschizi gura, te scoate din echipă! Ești bun doar pentru sezonul regulat, Straton e de play-off!
Între timp, ai făcut 22 de ani. Se cam încheie perioada în care te formezi ca portar. Un carusel de suișuri și de coborâșuri, de Messi și de comisari, de patroni și de impresari, de prieteni și adversari. E un vârtej din care cei care nu au capul pe umeri ies afectați. Dar cine poate avea capul pe umeri la 22 de ani? Mai ales că, la noi, nu te poți baza decât pe tine însuți. Nu există vreun sistem care să producă, vreun set de reguli care să scoată fotbaliști din niște puști talentați sau care măcar să-i ferească de tot ce are mai rău lumea noastră a fotbalului.
Te cheamă Andrei Vlad și știi că ai avut un sezon foarte bun. Patronul te acuză că-i mănânci titlul, uită că paradele tale au ținut echipa atâta timp pe primul loc. Dacă nici asta nu te călește…
Recunosc, nu-mi place Andrei Vlad. Nu e genul meu de portar. Uneori îmi pare că are niște mișcări chiar contraindicate postului. Dar nu am cum să nu observ ce sezon a făcut și cât de mult a progresat. Malaxorul de fotbaliști plătiți la timp pentru culegerea bumbacului de pe plantație mai poate face o victimă. Soarta titlului mi-e indiferentă. Dar soarta lui Andrei Vlad e importantă și pentru echipa națională. Depinde doar de el să se ridice din nou. Moment în care vom auzi iarăși că e meritul patronului, care l-a motivat pedepsindu-l. Dar ăsta e doar zgomot de fond, mai important e dacă Andrei Vlad va ajunge sau nu un Portar.
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER