Convulsionatul fotbal românesc (re)începe campaniile pentru un turneu final! „Naționala” lui Rădoi este ca o mireasă, trecută prin două-trei divorțuri, dar care se încăpățânează să creadă într-un mariaj fericit! A îmbrăcat rochia o dată, a făcut-o a doua oară, dar, de fiecare dată, căsnicia a eșuat! Așa și cu aceste campanii de calificare. De fiecare dată credem că ne poartă spre altar, însă, în fața catapetesmei, ne părăsesc mirii fotbalului! Timpul pare, deodată, că se oprește abrupt!
Gândindu-mă la împerecherea din weekend cu Germania lui Joachim Low, mi-am amintit de faimoasa peliculă regizată în ’67 de Stanley Kramer: „Ghici cine vine la cină?”. Din distribuția filmului care a strâns – ca un ciorchine – premiile Oscar făceau parte Katharine Hepburn, Sidney Poitier și Spencer Tracy. România lui Stanciu și Hagi Jr. este o „Hepburn” a momentului. Refuză să se supună convențiilor fotbalului curent și își asumă (cel puțin declarativ) spargerea unor prejudecăți. Spre deosebire de precedentul cinematografic, noi locuim în prezent și ne bazăm pe Keșeru, Mihăilă sau Marin. E mult, e puțin? Vom afla!
Prin lada de zestre a peluzelor din fotbalul românesc am găsit – ca „moștenire culturală” – uzitata formulare „Și ei au tot două picioare!”. Problema e mentală! Fizionomic, corespundem. Și noi, și ei, suntem structurați conform aceleiași teorii darwiniene. Mentalitatea ne desparte! Și sunt secole între noi!
Motivationalul „Și ei au tot două picioare!” este ca suzeta proțăpită în gura unui bebeluș pentru a-i ostoi foamea. Pe noi ne hrănește, pe ei nu-i mulțumește! Germania are altceva în ADN-ul ei. Nu este doar o echipă compusă din 11 jucători, ci o blibliotecă de secole. Sunt educați să geometrizeze (Gauss e un răspuns!) până și fotbalul.
Jocul de pase al Germaniei este ca un tablou de Albrercht Dürer în care artistul croșetează, fir cu fir, cununa capilară a celebrei Laura. Filosofia lor e Kant-Schopenhauer-iană. Au o cursivitate literară a jocului, pe care doar Goethe o pronunța.
Ne căutăm deja alibiurile, de parcă nu le-am avea undeva arhivate din meciurile trecute.
Ne hrănim din leșul unui 5-1 (neoficial, ca un amantlâc), iar ei sunt „(h)istorofagi”. Se hrănesc cu istoria fotbalului! Respiră și sângerează metaforele balonului rotund. Ultimele noastre meciuri au fost însă rebarbative. Au miros de cadavru. Un 3-0 cu Norvegia (prin neprezentare), pe care l-am obținut ca pe un tub de oxigen.
Dacă suntem cartezieni, recunoaștem că suntem comatici! Dacă nu, exultăm ca spânzuratul în bătaia vântului! Suntem eratici, deci (am putea) exista!
Nichita Stănescu mărturisea că „Statornicia pietrei îi dă câinelui senzația de fugă”. Sper ca o „înfrângere onorabilă” să nu (ne) însemne că „fugim”! Ar fi același limbaj arid, post-traumatic, care s-ar perinda în toate contențiunile TV. Ca un soi de manta de unică folosință, pe care o tot tragem pe noi la vreme de ploaie.
Sapiențial ar fi să învățăm, în sfârșit, din greșeli! Nu sunt vreun profet, dar minutul 90 al meciului contra Germaniei e previzibil. Doar un hiatus, o ruptură de continuitate, ne-ar aduce o surpriză! Și ne-ar reînnoda aripirile rupte din ultimii ani!
Ar fi, cu adevărat, un Oscar al fotbalului românesc!
Până atunci sorbim berea și dezosăm semințe cu Macedonia lui Zivko Cingo (autorul celebrului „Marea apă”), într-o seară anostă de joi, înainte de a ne trage fracul peste pijamale și a primi, duminică, Germania la cină.
Ne calificăm la EURO 2024
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER