Războiul, dincolo de ororile pe care le produce, de stricăciunile fizice, de tragediile umanitare ireparabile, indiscutabil cele mai crunte consecințe, scoate ce e mai urât din oameni. Și nu mă refer aici la soldații combatanți, de înțeles când se luptă pentru viețile lor, ci la cei aflați la distanțe convenabile de zonele de conflict. Aceștia din urmă se demonstrează, de fiecare dată, cei mai cinici, mai inumani, mai iraționali.
Se întâmplă zilele astea și în sportul internațional. Un domeniu, spune legenda, care n-ar trebui să aibă legătură cu războiul, cu politica. O tradiție respectată, între altele, în timpul Olimpiadelor, inclusiv în vremea de tristă amintire a celui de-al doilea război mondial. Acum, însă, nu se mai ține cont de nimic. Iar sportivii ruși, fie ei trăitori în interiorul granițelor sau rezidenți în țările de largă respirație democratică, au ajuns, fără voia lor, țapi ispășitori și victime colaterale, dar extrem de vizibile, ale unei conflagrații la care nu au nici o contribuție.
Sunt, alături de personalități uriașe ale vieții culturale ale Planetei Pământ, victimele unei vânători de vrăjitoare pe cât de dăunătoare, pe atât de nejustificate. Hăituiți, desconsiderați, scoși cu japca din competiții pe care de multe ori le-au și câștigat în istoria recentă, au doar vina de a fi cetățeni ai unei țări azi agresoare. Indiferent cât de mult ar fi evoluat cercetarea științifică și tehnologia pe plan mondial, fătul nu-și poate alege singur nici părinții, nici locul nașterii. Copiii se fac, deocamdată, de regulă, tot prin sex (uneori, prin surogate echivalente lui), sarcina durează tot nouă luni, iar părinții nu se trag la sorți și nu se câștigă la păcănele.
Sub pretextul desolidarizării de Putin, pe care l-au cultivat intens și libidinos până acum, mai marii sportului mondial iau acum, ipocrit și ușor vinovat, măsuri inepte, nedrepte, fără nici o justificare de natură logică. Totul e irațional, totul e imagine, totul foc de artificii menit să ascundă gunoaiele pestilențiale ale unei planete care se descompune fetid. Iar cea mai vehementă și mai dezgustătoare reacție vine din fascinanta și, din nefericire, atât de murdara lume a fotbalului. Acolo unde răsar ca zambilele din bălegar așa-zișii lideri de opinie, caractere îndoielnice și slabe.
Fac carieră zilele astea, în Anglia și prin extincție în media globalizate, nu atât performanțele sportive (mediocre) ale marilor patrioți ucraineni care se ocupă profitabil cu fotbalul. Internaționalii Zincenco, Mikolenko și Iarmolenko îi ceartă pe colegii lor ruși că nu-l condamnă în gura mare pentru război, trăitori fiind la Moscova ori Sankt Petersburg, pe Putin. Au și o țintă preferată, Dzyuba, căpitanul echipei naționale a Rusiei.
Numai că lacrimogenii apaludați copios de tribunele pline, în general din postura de rezerve utilizate doar când virusul ucigaș decimează prin contagiune o bună parte a titularilor, o fac din Manchester, Liverpool și Londra. N-am auzit ca vreunul dintre ei să-și suspende contractul de milioane de lire sterline anual din Premier League, să-și părăsească somptuoasele vile, să se ducă la Kiev și să se înroleze, de-a stânga lui Zelenski și de-a dreapta lui Klitschko. Să facă foamea pe linia frontului, să doarmă prin buncăre subterane sau pe aliniamentele artileriei ucrainiene. O fi războiul ăsta televizat pe emoție și trăiri lacrimogene, dar mai ușor cu marile conștiințe care o ard solidar cu poporul de la distanță confortabilă și empatizează din palate cu refugiații și cu sinistrații de sub dărâmături…
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER