Deşliu, etica şi falsul Hamlet

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

În minutul 8 al comediei triste Silkeborg-FCSB, unul dintre comentatori a făcut o remarcă spirituală: „Da’ ne marcă ăştia”. Frumos calambur, îşi va fi spus telespectatorul încântat. Cât o fi hăul de negru, witz-ul ne salvează. E totuşi sănătos, e util şi e ETIC (ce cuvânt greu şi antipatic) să se ştie că vorba nu-i aparţine rostitorului de joi seară. Ea are destule decenii de viaţă şi a ieşit din gura poetului Dan Deşliu, la un meci România-Danemarca la care a fost invitat de bunul său prieten, Ioan Chirilă. Demersul de captatio a inclus asigurarea din partea ziaristului că danezii vor fi nişte buni încasatori, iar românii vor triumfa în uralele publicului. Deşliu şi Chirilă s-au aşezat la masa presei şi au aşteptat uraganul tricolor. Danemarca a marcat o dată, a marcat a doua oară şi – culmea – a marcat şi a treia oară, moment în care poetul s-a întors spre ziarist şi, cu surâsul ghiduş cu care (unii dintre noi ţin minte) prezenta concursul de muzică uşoară „Steaua fără nume”, i-a susurat: „Da’ ne marcă ăştia, domnule”.

Apropo de comentariu. Două mostre de contratimp amuzant au ştampilat primele minute ale „meciului”. În minutul 2:26, nu mai târziu, domnii de la microfon au stabilit deja că „FCSB absoarbe foarte bine presiunea adversarului”, pentru ca douăzeci de secunde mai târziu Silkeborg să înscrie primul gol. După cinci minute, aceiaşi domni au sesizat că „e din ce în ce mai greu pentru gazde să pătrundă în treimea alor noştri”, pentru ca după alte douăzeci de secunde să se facă 2-0. Comentatorii au simţit că e nevoie să-şi pondereze entuziasmul, fiindcă altminteri spirala coincidenţelor ar fi putut urca mai primejdios decât a făcut-o oricum, fără sprijin retoric.

Vezi galeria foto
5 poze

Atenţie, rândurile de faţă nu sunt comentarea unui comentariu, ci doar semnalarea unei schimbări de abordare făcute după pauză (da, odată cu schimbările din echipă). Dacă până la jumătatea meciului comentatorii au păstrat dramul de speranţă cu care întâmpini creştineşte suferinţa seamănului, după pauză în registrul lor au intervenit – şi-i felicit pentru asta – sarcasmul, ironia fără pansament, observaţia vitriolantă. Unul dintre ei a constatat că Bogdan Rusu a petrecut un frumos city-break în Danemarca, fiindcă de jucat fotbal nu s-a pus problema în niciunul dintre cele 45 de minute petrecute pe teren, când numele nu i s-a auzit la microfon decât la prezentarea echipelor. De un tratament asemănător a avut parte şi transparentul David Miculescu, autorul unei intervenţii de fotbal preorăşenesc asupra unui adversar, şi nu oriunde, ci în careu. Peste cele două voci ale postului TV s-a aşezat la un moment dat pătura de reproşuri a glasurilor din tribună. Glasuri ale unor oameni, nu puţini, care au refuzat să se vindece de candori şi şi-au plătit dezamăgirea cu bani care ar fi meritat o altă întrebuinţare. Cuvintele „Ruşine să vă fie”, o batere a obrazului demnă şi curată, au pus de fapt problema-cheie a meciului din Danemarca, mult mai gravă decât non-fotbalul arătat de FCSB şi de noua tentativă eşuată a lui Nicolae Dică de a-şi dovedi autoritatea şi semnarea deciziilor.

Cuti Romero i-a dat replica lui Gary Neville, care îl criticase: „Sper să nu fiu atât de prost când mă voi retrage”

13:02

Leo Messi nu s-a abținut şi a vorbit despre duşmanii Argentinei: „Aşteptau să spună o prostie, dar nu le-am dat ocazia!”

13:00

Editorial Radu Paraschivescu: Deşliu, etica şi falsul Hamlet

Această problemă-cheie este călcarea în picioare a eticii sportive. Important nu e că o echipă decentă, dar de pluton a Europei a arătat, pe lângă stafia echipată în albastru de ieri, ca Bayen München pe lângă Metalul Mija. Nici că pseudovedetele ridicate în slăvi cu un an în urmă alunecă neîntrerupt pe un tobogan fără capăt. Şi nici că România suferă din cauza micşorării coeficientului de ţară în urma rezultatelor proaste. Marea problemă ţine de o desconsiderare trufaşă şi generală: a ideii de întrecere, a adversarului, a publicului, a postului care transmite meciul, a sportului însuşi etc. Nu e mare diferenţă între un fault grosolan şi acest dispreţ negustoresc în formă continuată şi agravată. Nu te poţi prezenta aşa, n-ai voie s-o faci. Sau dacă o faci, meriţi să nu te mai bage nimeni în seamă. Să nu te mai transmită nimeni la televizor. (În lipsa altei soluţii, PRO TV a pasat comicăria jalnică de joi seara fratelui mai mic, PRO Arena.) Să nu-ţi mai calce nimeni în tribune. Să nu mai comenteze nimeni în emisiuni ce faci şi ce nu faci. Vali Moraru a propus joi seară, la pauza meciului, ca titularii de la „Digi Sport Special” să fie înlocuiţi cu nişte rezerve ad-hoc, pe măsura lipsei de consideraţie cu care s-a răspuns dinspre echipă. Pe vremea lui Ceauşescu, sper că oamenii trecuţi de patruzeci de ani n-au uitat, apăruse cafeaua cu înlocuitori. Produsul era un surogat de joasă speţă, fără legătură cu cafeaua. FCSB a scos pe teren joi o echipă cu înlocuitori, fără legătură cu fotbalul, cu etica şi cu onoarea lui.

Iar aceste două cuvinte, etică şi onoare, fac ce fac şi se aşază pe umerii cocârjaţi ai antrenorului de la FCSB. De fapt, ai celui care e trecut în catastife în această funcţie. Nu contestă nimeni dorinţa lui Nicolae Dică de-a fi un antrenor bun şi de-a avea rezultate măcar decente, dacă nu mai mult. Însă de la dorinţă la concretizarea ei drumul e, în acest caz, lung ca un mers pe jos de la Bucureşti pe Lună. M-am întrebat în timpul meciului ce simte Dică şi ce reacţie va avea după meci, în afara enunţurilor de protocol care se rostesc la conferinţa de presă şi la interviul de dinaintea ei. Remus Răureanu a avansat ipoteza unei demisii de onoare. Am plăcuta sarcină de-a fi în dezacord cu Remus, oricât de mult ţin la părerile lui (şi ţin). Onoarea l-ar fi oprit pe Dică să rişte o a doua umilire, la destul de puţini ani după prima. E deja confirmat că, de ani buni încoace, învestirea ca antrenor al FCSB nu se poate face decât prin despărţirea de onoare sau prin suprimarea ei. Un om cu onoare nu revine în locul unde a fost batjocorit şi făcut de două parale nici măcar în numele celei de-a doua şanse. Un om cu onoare o exersează şi trăieşte în orizontul ei, nu străduindu-se să pară altceva decât este: un servant docil, care se căzneşte uneori să mimeze personalitatea şi indepedendenţa, sperând să nu-l apuce râsul în timpul strădaniei. Un slujbaş care ştie că autoritatea şi decizia sunt în altă parte şi că, din cauza acestui fapt cu care e la curent toată suflarea, nu se va putea impune niciodată în faţa jucătorilor, oricât ar încerca să asigure publicul de contrariu.

„A-l vedea pe Nicolae Dică antrenând FCSB e totuna cu a-l vedea pe Puiu Călinescu jucându-l pe Hamlet”

A-l vedea pe Nicolae Dică antrenând FCSB e totuna cu a-l vedea pe Puiu Călinescu jucându-l pe Hamlet. Încocoşirile lui de la conferinţele de presă, zbârlirile fals virile la adresa celor care-i pun întrebări şi mai cu seamă insistenţele jenante cu privire la mecanismele de decizie de la echipă fac din el un ins artificial. Mie, unuia, mi-e cu neputinţă să cumpăr ce vinde Nicolae Dică. O fi un om cumsecade şi dornic să-şi facă meseria, nu contest. Dar marfa de pe tejgheaua lui nu-i aparţine şi nu el îi fixează preţul. Dacă vrei să practici onest antrenoratul, trebuie să fugi mâncând pământul din acest abator de cariere şi conştiinţe. Să pui punct mutilării. Dacă nu, poţi să fii mai departe Puiu Călinescu şi să te crezi pe terasa de la Elsinore. Numai că publicul va simţi imediat că eşti Spirache. Sau Trandafir. Sau parodia balcanică a lui Columbo. Şi va râde. Şi va fluiera. Şi va avea tot dreptul.