Dacă totul e un vis, atunci cine visează?
Jean-Claude Carriere pune această întrebare în “Cercul mincinoșilor” și nu dă și răspunsul, evident. Pe 20 aprilie 1983 s-a încheiat un astfel de vis, uriaș, total, devastator, în care cea mai frumoasă și cea mai bună și cea mai…
S-a terminat, s-a încheiat, s-a sfârșit. Câte feluri de a te prăbuși există? Care e superlativul absolut al căderii? Universitatea Craiova-Benfica Lisabona 1-1. Balaci, din lovitură liberă, cu piciorul stâng, peste zid, în minutul 16. “Tată, mi se pare că e prea repede”, țin minte că am spus asta atunci, în timp ce continuam să mă minunez că Ilie a dat cu stângul, și nu cu dreptul. Nu înțelegeam să mă bucur de ce aveam, voiam explicații. Faptul că eram deja în finală conta prea puțin. Pentru că ȘTIAM că vom fi în finală. “Suntem cea mai bună echipă din lume, tata. Cea mai și cea mai!”
“Hai să fim atenți la meci”. Păi, eu tocmai asta nu voiam, să fiu atent la meci. În primul rând că, imediat ce a început, am avut semnele mele rele, accidentarea lui Donose în minutul 1 fiind dovada că, totuși, ceva rău era pe cale să se petreacă, deși Beldeanu a fost cel mai bun om al nostru, alături de Balaci. Apoi, cu cât eram mai concentrat pe meci, și așa am fost și atunci și întotdeauna când juca Știința, era vizibil mai bun jocul Benficăi. Mai precis, mai avântat, mai sigur. La noi doar Ilie se împotrivea acestei avalanșe de încredere a Benficăi. Ei sperau și credeau, noi știam. Probabil că știam.
La pauză încă eram în finală. Dar Benfica fusese gonită cu greu din fața careului nostru.
Pe faptul că pierdusem și la Fiorentina, și la Bordeaux și la Kaiserslautern, dar că le eliminasem pe toate. Ori, la Lisabona nu pierdusem. Cum să nu-i batem azi?
Ne bazam pe Balaci, care era în formă. Apoi pe Cămătaru și pe Beldeanu. Iar Cami scapă, în minutul 30, singur cu portarul, de la centru, la o pasă genială a lui Ilie. Și pleacă accelerând teribil, doar că, brusc, pentru o secundă, își frânează propria cursă, pentru o lungă secundă. “Am crezut că sunt în ofsaid, m-am uitat spre tușier”, mi-a spus după ani, într-un drum București-Craiova, pe autostradă. Dar asta nu a fost tot!
Apărarea era cu Geolgău fundaș dreapta. Fără Negrilă, suspendat, adică fără cel care ne calificase în semifinala aceasta. Dar tot astfel fusese de la început: fără Balaci la Bordeaux, Kaiserslautern și Lisabona, fără Tilihoi la nemți, fără Ștefănescu la Benfica, cu Țicleanu abia operat la ochi la Kaiserslautern. Profesorul Oțet a avut ideea asta cu Geolgău fundaș dreapta, deși Ghiță fusese titular ca extremă dreaptă cu doar patru zile înainte, la 1–0 cu Italia. Nu i-a spus ce plănuiește lui Balaci, nu a spus nimănui, deși cu Ilie se consulta mereu. A pus echipa, cu creta, pe tablă și asta a fost.
A început așa ultima reprezentație: Lung- Geolgău, Tilihoi, Ștefănescu, Ungureanu- Țicleanu, Donose, Balaci, Irimescu- Crișan, Cămătaru. În minutul 1, prima schimbare, am spus, Beldeanu în locul lui Donose, care făcuse întindere. Decenii mai târziu, Aurel Țicleanu mi-a explicat. “Costică nu făcea niciodată încălzirea dinaintea meciului. Nici noi, ceilalți, nu ne omoram. Dar la Lisabona am văzut niște exerciții pe care jucătorii Benficăi le exersau înainte de meci și am zis, dom’le, ia să facem și noi la fel!”
Sven Goran Eriksson era antrenorul lor. Luase Cupa UEFA cu Göteborg, un an mai devreme. Jucase și cu Dinamo, îi pulverizase: 3-1 și 1-0. Asta tot vorbeam la pauză. Benfica venise foarte sus deja, iar oboseala noastră de după meciul cu Italia se vedea. Nu știam în clipele de atunci ce se întâmplase în noaptea de după, cu autobuzul stricat și cu noaptea pierdută. Nici de haosul uriaș provocat de obligația lor către profesori și către oraș de a da bilete la meci. Nu știam că nu dormiseră, că nu se odihniseră după victoria asupra campioanei lumii, cu patru zile în urmă. Știam că se poate. În definitiv, aveam 1-0 după trei reprize, niciodată nu fusese mai bine. Cu Fiorentina, 0-1 la pauză la Craiova, cu Bordeaux înfrângere în tur, la ei, ce să mai spunem de Kaiserslautern, care avea 3-0 în minutul 50?
Dar, în realitate, nu se mai putea. Cami nu și-a mai revenit după ratare, mai ales că, în dreapta lui, Zoli, singur, i-a tot strigat, “frate, sunt aici, Cami, sunt liber, frateee!” Cârțu intră în locul lui Cami, cu o jumătate de oră până la final.
De fapt, toată povestea meciului e una care strânge în ea destinul întreg al Maximei.
Bara lui Filipovici, care apoi și egalează, nu se ține minte. Nici că sârbul avea tot “8” pe spate, ca și Ilie, semn că infinitul coborâse peste toți.
Greșelile noastre vin toate din oboseală, Stromberg, care nu avea drept de joc, defilează, slalom după slalom. La noi, Ilie nu cedează, restul sunt ca în runda finală din Rocky II. Nu cădem, ne ține Balaci.
Beldeanu e formidabil și el. Dar portughezii dau din toate pozițiile. Ilie mai ridică o dată capul, Țicleanu centrează din viteză și Zoli reia, din întoarcere, cu dreptul, în bara de sus. Tata se ține de umărul stâng. Mai sunt zece minute. Publicul trage de ei. Nu se mai poate însă. Sfârșitul scufundă casa noastră într-o disperare acută. Infarct, mama pleacă la spital cu tata. Vă vine să credeți că am văzut acel meci într-un apartament dintr-un mare spital? Acolo locuiam. Așa ne-am salvat!
Magistrul Corneliu Andrei Stroe le-a spus asta în vestiar, după meci, când nimeni nu mai putea vorbi, de Tristețe. Ce blestem care nu s-a împlinit!
Poate cu Ungureanu în dreapta și Irimescu fundaș stânga, mi-a zis Balaci, când făceam filmul lui, în Kuweit. Poate dacă nu se întâmpla povestea de la meciul cu Italia, zic și eu.
Poate că toate și nimic din toate. Așa a fost scris, azi, acum 40 de ani. Am trecut, pentru că și eu am jucat în acele meciuri, și tata, și toți cei 50.000 de pe “Central”, și Titi Deliu și Oblemenco, am trecut de campionii mondiali Passarella, Daniel Bertoni, Graziani, Antognoni, Brehme, Briegel, de campionii europeni Marius Tresor, Jean Tigana, Alain Giresse, Dieter Muller, de Lacombe, de viitorul antrenor campion mondial Aime Jacquet, am fost de neînvins pentru Stomberg și Sven Goran Eriksson, pentru Filipovici și Chalana. Unii erau deja campioni ai lumii și ai Europei, alții urmau să fie.
În anul 2000, Eriksson avea să ia titlul în Italia cu Lazio, cu Simeone, Nedved, Sensini, Sergio Conceicao, Mihailovici, Nesta, Ravanelli, Veron sau Almeyda. Doi ani înainte, Jacquet îl luase pe cel mondial, cu Zidane, Henry, Trezeguet, Blanc, Deschamps… A fost 20 aprilie, ziua cea mai lungă. Care e și azi aceeași. Zic și eu ca Victor Hugo Morales la golul secolului: “Genial, genial, genial…de que planeta viniste?”
Altfel, Universitatea Craiova rămâne ușa de intrare în istorie a fotbalului românesc. De atunci, din ziua aia, spune Carriere, un om plânge în fața unei uși închise. Un alt om, îmbrăcat sărăcăcios, îl întreabă: “De ce plângi?”. “Pentru că am pierdut cheia de la ușă”.
“O, spune celălat, tu măcar ai o ușă”! Dacă totul e un vis, cine visează?
Eu sunt acel om . A fost tata. E Florin Jianu. E “Vice”. Suntem noi.
Eu sunt acel om. Plâng, da.
Care e cel mai bun atacant al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER