Rapid a jucat încâlcit și temător, a ratat puținele ocazii pe care și le-e creat, și cu Voluntari, și cu Petrolul, a încasat, prin urmare, două înfrângeri la rând și a plâns după cele șase puncte pierdute. Ce Dumnezeului vrea, de nu învinge aproape pe nimeni? De ce pierde? Pentru că se pedepsește singură, în afara oricărei logici.
Merg la meciuri de aproape cincizeci de ani, sunt convins că le-am trăit și văzut pe toate. Eram convins, de fapt, până alaltăieri, când Rapid a încheiat socotelile cu norocul, dându-și două autogoluri într-un singur meci. Cele două autogoluri au venit după încă unul, trei așadar. Dar acestea trei au apărut după un gol luat în secunda 10 și, încă un meci mai în spate, cu alte două goluri primite ca urmare a unor mingi date direct la adversar, pierdute în situație de ultim, penultim apărător. Se putea mai rău? De câteva zile, site-urile se înroșesc, bubuie știrile din sport la toate televiziunile, burtierele se aprind și se învârt ciudat, moderatorii, pe bună dreptate, atacă subiectul. Ce se întâmplă la Rapid? Și uite, m-am pornit să scriu și să mă întreb și eu același lucru.
Și cred că se întâmplă exact ce trebuie să se întâmple, minus factorul șansă, vorba doamnei mele de matematică de la Liceul Lazăr, Ana Maria Păltineanu.
Se întâmplă lucruri bune, excepționale aș îndrăzni să scriu, mai puțin două rezultate, venite și ele în condițiile amintite. Însă ele, rezultatele, sunt o combinație nefericită între un ghinion greu de descris și o întâmplare. Întâmplarea e că Mutu a plecat cu 5 zile înainte să înceapă campionatul, lăsând un spațiu foarte strâmt și un timp imposibil celui care i-a urmat. Spațiul e definit de lotul care se zbate acum, care se teme, care vrea să răspundă cu bine la binele infinit pe care îl primește și căruia răspunsul nu-i iese. O uriașă presiune se așează peste execuțiile unor băieți care, de unde vin, nu au fost obișnuiți, mulți dintre ei, nici cu iubirea absolută care coboară din peluză către ei, nici cu un stadion doar al lor, poate că nici cu astfel de premii, poate nici cu o astfel de miză.
Și au greșit. Unul nu s-a concentrat, dar rămâne portarul numărul unu al României. Altul e prea tânăr, celălalt abia a terminat liceul, dincolo, noul venit e copleșit de atâta încredere, atacantul ratează, sare mingea din el ca din perete. Și toate greșelile vin, obligatoriu, cu o notă de plată provizorie, care schimbă, pentru cinci minute, scandarea galeriei, pulsul tribunei, inundă Facebook-ul și toate spațiile unde se poate scrie.
„Nu se poate să avem ghinion din două părți”, spune un personaj de-al lui Preda, din „Cel mai iubit dintre pământeni” și, imediat, i se răspunde natural: „Stai liniștit, am văzut eu ghinion din N părți, nu doar din două”. Se rezumă însă totul la noțiunea popular-filozofică de „neșansă”? Să fie doar atât? Evident că nu. Dar ce e, atunci?
Nimic nu e, îndrăznesc să spun. Nu s-a întâmplat nimic, dar absolut nimic rău, ba aș zice că dimpotrivă. Tot răul, dacă a fost, e spre bine. Și iată de ce. Rapid e în aceste zile, proiectată foarte sus, undeva, exersând mersul pe sârmă. Nu are voie să greșească, nu are voie să respire, de teamă ca nu cumva respirația să-i afecteze pașii.
Și, în reflectoarele spectacolului, pleacă! Începe să calce ușor, ca publicul să-și țină răsuflarea de emoție, oamenii să facă liniște în așteptarea aplauzelor de la sfârșit. Și pașii se adună, unul după altul, speranța că va reuși e aproape o credință, iar credința o certitudine. Va reuși! Numai că…
Numai că, de jos, cineva, unul, doi oameni, încep să zgâlțâie stâlpii de care e agățată sârma și să spună: „Nu vei reuși! Nu vei reuși! Nu vei reuși!”. Va cădea Rapidul? Nu, nici vorbă. Își va duce până la capăt mersul, pentru că are nu una, ci două plase mari de siguranță. Prima e Peluza Nord, ale cărei cântece nu s-au oprit și nu se vor opri, din a susține echipa, niciodată. A doua e acest acționar principal tăcut, care oferă nu doar susținerea financiară, ci și un calm cu care Giuleștina va trebui să se obișnuiască.
Contează cele două înfrângeri, cu Voluntari și Petrolul? Nu.
Contează că se ratează, că se dau autogoluri? Nu.
Se vor mai pierde meciuri? Absolut, da! Însă, vorba lui Adrian Păunescu, toate acestea doar până într-o zi. Când italianul acesta discret, Bergodi, va reuși să împingă morișca gândită în teren, când și lui Dugandzic ori Pănoiu i se va șopti, „Win, Rocky, win” ca în celebra scenă de la maternitate, până când toată lumea va înțelege, așa cum Mircea Lucescu a făcut-o și a spus-o în Giulești, acum câteva zile: „E nevoie doar de timp și încredere”!
Mai e vremea unei bare frumoase și a golului urât? Din păcate, ori din fericire, nu.
Rapidul se transformă, dacă nu cumva a și făcut-o deja, dintr-un mare club, într-unul și mai mare. Și nu, nu victoria de poimâine cu Farul ori înfrângerea, ori remiza, habar n-am ce va fi, vor avea vreo importanță. Ci proiecția. Stabilitatea. Imnul. Cântecele. Tricourile. Când toate acestea vor ridica presiunea și vor debloca mintea celor din teren, vor veni victoriile. Una, două, șapte la rând, cum Bergodi a mai reușit. Ghinionul se va sparge.
Și încă un lucru. Ați observat că în Giulești se răspunde cu fapte și nu cu vorbe? Cam rar în fotbalul nostru. Scandalul nu e scandal decât dacă ești în afara ariei de acoperire sentimentală a fenomenului. E Giulești, adică e viață. Altfel, nu trebuie decât răbdare. Și identitate. Și încredere. E problema Giuleștiului, nu a voastră! E ca în povestea cu Înțeleptul care stă pe marginea drumului, în timp ce prin față îi trec zeci de oameni care duc pe umeri fel de fel de bogății. „Înțeleptule, spune Curiosul satului, venind într-un suflet către el, ce cară pe umeri acești oameni?”
„Asta nu e treaba mea!” zice Înțeleptul. „Da, dar duc toate acestea la dumneavoastră acasă!”, insistă Curiosul. „Asta nu e treaba TA!”, răspunde impasibil Înțeleptul. Timp de un secol, Rapid s-a salvat singură. Împotriva tuturor. Ba chiar și împotriva ei înseși! Câteodată.
Ne calificăm la EURO 2024
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER