Execuții în direct. Doamna Sabrina Kvist și regizorul de emisie

Citiți acum, poate, pentru a zecea sau a suta oară, un text despre drama prăbușirii și supraviețuirii lui Christian Eriksen. În presa noastră nimeni nu a vrut să piardă ocazia, în presa occidentală la fel. Editorialiști, realizatori de show-uri TV, oameni fără vreo opinie până atunci ori, dimpotrivă, formatori de direcții de gândire în presă, cu toții au simțit presiunea subiectului și necesitatea de a fi, cumva, implicați în caz.

Ne-a reușit, suntem în poveste toți. Am băgat și eu capul în poză, aici, ca alți o mie pe Facebook sau oriunde se putea. De la spiritul de echipă al danezilor, la cel de reacție al căpitanului lor, Simon Kjaer, și, de la profesionalismul echipei medicale care a intervenit, până la drapelul oferit de finlandezi pentru a masca operațiunile de resuscitare. Totul a fost discutat, analizat, criticat. Dar știam toate aceste idei, nu-i așa? Am citit și am ascultat opinii pe care le intuisem deja fiecare dintre noi.

Că Eriksen nu e ultimul pe lista dramelor, care abia ce s-a deschis, nu? Că Marca a ieșit duminică dimineața cu acest titlu, “medicii sunt deja câștigătorii acestui Euro”, ba nu, că, de fapt, Simon Kjaer e laureatul de drept al turneului final. Și da, fiecare are adevărul lui, toți au dreptate într-un fel sau altul. Prăbușit pe gazon, atins de moarte și agățat de viață, în același timp, Eriksen nu putea atunci și nu poate nici azi decât să accepte toate aceste verdicte. E soarta lui, dar e meseria noastră, în definitiv fiecare cu ce mai are.

Sigur, se joacă prea mult și prea intens. Sigur, suntem dependenți și, totodată, prinși de această cursă fără capăt a competițiilor cerute de televiziuni, adică de oameni, adică de bani. Nu ne mai putem opri și am impresia că nici nu vrem să ne mai oprim.

Iar una dintre temele de discutat mi se pare chiar asta, a ipocriziei pe care o arată mulți în aceste momente vis a vis de raportarea fiecăruia față de dramă. Exemplul cel mai limpede cred că este cel în care niște voci au început să-l acuze pe regizorul de emisie al televiziunii care transmitea de pe “Parken” că a depășit orice limită de decență oferind lumii imaginile cu doamna Sabrina Kvist Jensen, partenera de viață și mama copilului lui Christian Eriksen. “Așa ceva e de neiertat, cerem demisia celui care a fixat camerele pe biata femeie, trebuie să existe o limită în orice, goana după senzațional naște monștri etc”.

Oameni buni și răi, prieteni, bunii noștri frați, încercați, măcar o clipă, să nu fiți ipocriți!

Regizorul acela, probabil un danez, educat și crescut într-una dintre cele mai civilizate țări de pe glob, nu făcea decât ce faceți și facem toți. Meseria. Imaginea emoției e meseria lui, execuția în direct e meseria lui, clipa când viața învinge moartea e meseria lui, lacrimile în văzul lumii, toate sunt în fișa postului său. Agonia pusă pe ecran, vai, e meseria lui.

Kjaer și Schmeichel o îmbrățișează pe Sabrina Kvist și îi vorbesc, încercând să o liniștească, regizorul îndreaptă ochii lumii acolo, la marginea terenului. Îți vine să plângi? Atunci plângi, e un sistem întreg care te ajută să faci asta. Și funcționează excelent.

Același Simon Kjaer își cheamă coechipierii să facă un zid în jurul fratelui lor căzut și același regizor fixează obiectivul camerelor ca să poată prinde zvâcnetul picioarelor inerte ale lui Christian, provocat de un defibrilator echivalent cu apa vie din poveștile altui Christian, Andersen, danez și el.

Fiecare își face meseria și se lasă executat în direct. Eriksen, de către viață. Sau de către moarte. Poate chiar de către fotbal.
Kjaer, de către cei de pe teren, regizorul, de către oameni. Nu mai există scăpare pentru nici unul dintre ei și nici pentru vreunul dintre noi. Iar vestea proastă e că nici vreo speranță nu mai există, din moment ce am definit realitatea astfel și am acceptat-o. Cea mai mare voce a secolului trecut ne-a spus că “the show must go on” și uite-l ce puternic merge mai departe! Dacă nu poate învinge moartea, că nimeni nu a învins-o vreodată, spectacolul măcar o face posibilă în direct. E puțin lucru?

Ceea ce ai și ceea ce ești. Ceea ce cred unii că e adevărul și ceea ce e adevărul. Avem o viață, o singură viață, și o punem la bătaie în fiecare zi. Eriksen și-o riscă așa cum am văzut și tot astfel și-o agață de un fir de păr toți coechipierii și toți adversarii lui. Dar și regizorul de emisie și-o riscă, și dumneavoastră, noi toți ne-o jucăm la ruletă în fiecare zi, în meciurile noastre, toate în direct și toate pe viață și pe moarte.

Ceea ce ești și ceea ce ai. Sunt un ziarist și am o dramă în față. Poate plâng și eu. Poate. Ceea ce este însă sigur e că trebuie să vă arăt drama, să scriu despre ea, să o fotografiez, să o filmez. Doamna Kvist Jensen e disperată. Arăt asta. Kjaer e lucid și protector. Arăt și asta. Scriu despre toate relele și toate cele bune. E meseria mea.

E viața lor și e viața mea. Scriu. Despre dramă, despre moarte, despre supraviețuire.

Filmez, nu trageți! Acest salt mortal ni s-a impus tuturor. Suntem opt miliarde pe planetă. Riscăm, trăim, muncim și așteptăm sfârșitul. Nu contăm prea mult niciunul dintre noi, dar ne putem face să plângem, uneori.

Și totuși, cine, Doamne iartă-mă, va câștiga acest Euro ?

Marius Mitran / Autor

Recunoscut după apelativul de "Maestru" pentru cunoștințele în materie de fotbal și, în general, de sport, Marius Mitran se întoarce în echipa ProSport după o pauză de 16 ani. A debutat în presă în anul 1992 la ziarul Ora (1992-1994). După doi ani, s-a mutat la Gazeta Sporturilor (1994-1995), ... citește mai mult