Se întâmplă, de mai multă vreme, sub ochii noștri, un fenomen social aproape imposibil de descris, copleșitor, și care dezvoltă o forță uriașă, emoțională și de seducție. Campioana României la handbal feminin, Rapid București, a reușit să creeze, în jurul marilor ei performanțe sportive, o anumită manieră de a-și povesti viața, împărțind-o cu a celor care o iubesc. E vorba de suflarea rapidistă, care se strânge, la meciurile ei, din toate bulevardele și colțurile orașului, din toate provinciile țării. O sută de oameni, o mie, cinci mii. Alte sute și alte mii nu prind bilete în duminicile în care aceste performere își etalează jocul în Champions League. Am spus că e „imposibil de descris”, pentru că lumea noastră de fiecare zi a învățat să nu mai aștepte cuvinte frumoase și, în cele din urmă, să nici nu mai aibă sărbători. A fost dezvățată să mai iubească și să aibă eroi.
Undeva însă, o altă lume se încăpățânează să aibă, și își inventează propriile zile de sărbătoare. E Aria Rapid, un fel de biserică de o sută de ani, care își are regulile ei, Sfinții ei și, în general, tot ritualul care te cucerește mai repede decât crezi. Și crezi!
Galeria ocupă Peluza Nord, și intră de la început într-un dialog direct cu timpul. Brusc, la un anumit semnal, când pe pereți se aprind tabelele electronice care derulează secundele și minutele înapoi, ca la Cape Canaveral, începe un murmur, ca o primă undă de șoc. Aplauze. Și aplauzi și tu, dacă reușești să te desprinzi o secundă de starea de transă. Aplauze! De peste tot. Aplauze! Și, deodată, o tobă, ca un restart. Și încă o tobă, și încă una. Încă una! Iar aplauzele nu se opresc, doar că li se schimbă ritmul. Samba!
Pe parchet, fetele ies la încălzire și au timp, în toată concentrarea, să salute oamenii care au venit pentru ele. Iar samba continuă cu imnul lui Păunescu și Socaciu, iar de acolo se pleacă într-o spirală ascendentă de cântece care îți explică unde ești.
Și ce trăiești! Și cum trăiești o duminică într-o familie atât de primitoare.
Apoi, meciul e o altă continuare, de fapt o prelungire a sufletului care vine din peluză.
La un moment dat, portărița Rapidului, Diana Ciucă, bâlbâie o minge, nu ușoară, dar o scapă, și în cele din urmă, și ea și mingea sunt în plasa porții. Se întâmplă, la handbal.
Dar ce nu se întâmplă, nici la handbal, nici în alte locuri, este ceea ce vine dinspre aceeași peluză, extrem de atentă, care tună, efectiv, în secunda următoare, numele fetei de 22 de ani, din poartă: „Di-a-na! Di-a-naaa!! Di-a-naaa!!!”
Diana, care începuse meciul ca rezervă, și apărase foarte bine, ridică mâna a mulțumire, și, din clipa aceea, închide, efectiv, poarta, scoțând mingi imposibile și punând astfel victoria pe masă. Pe masa de duminică, unde sărbătoarea a continuat…
Ritualul de la final, cu întreaga echipă venind să cânte în fața Peluzei, cu croata de Giulești Ivana Kapitanovic dând semnalul pentru samba, și cu Ainhoa Hernandez, una dintre handbalistele din Spania convertite la rapidism, declanșând celebrul de acum :„Booom!- Eeee!”, ritualul, scriu aici, e în sine un EKG al unei iubiri care la nevoie e și un tun, vorba lui Păunescu. Booom!
Eeee, dar a mai fost ceva duminica asta. De fapt, aici îmi doream să ajung. La vreo oră după meci, poate mai puțin, am trăit o scenă care m-a lăsat fără cuvinte, încerc să mi le găsesc acum, sub pretextul a tot ce-am povestit. Iată ce s-a întâmplat.
Pe holul deja golit, sub o lumină slabă și prins în discuții despre ce trăisem, am văzut-o la un moment dat, și cineva dintre noi a remarcat, strigând-o, pe portărița despre care chiar vorbeam. Îmbrăcată de oraș, pleca. S-a întors, a făcut câțiva pași către grupul nostru, și s-a recomandat când i s-a prezentat un nume dintre cei care eram.
„Diana Ciucă” a zis, iar, înainte de a întinde mâna, și-a luat căciula albă de pe cap.
Mie mi s-a părut cel mai frumos gest al unei extraordinare sportive, un gest care mă convinge că rapidiștii vor avea multe alte sute de ani de acum înainte, pentru că acolo și aici, ciudatul și seducătorul ritm de samba transmite o anumită educație și o manieră de a-ți povesti viața prin gesturi esențiale.
Asta e ce-am trăit și am vrut să vă spun. Diana Cristiana Ciucă, 22 de ani, născută la Craiova, portărița Rapidului și a echipei naționale a României.
Booom! Eeeee!
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER