O sută de ani și o săptămână are echipa națională. O lume, ba chiar mai multe lumi s-au petrecut într-un secol care a avut în fotbal un mod de a se identifica, sentimental, cu ideea de țară. Echipa mea, țara mea. „Patria este albumul cu fotografiile fotbaliștilor naționalei decupate din ziare”, zice Emir Kusturica, un balcanic. Balcanic, dar genial.
Geniu care a fugit la capătul lumii după Maradona, alt geniu, semn că marile valori se atrag. Doar în România marile valori nu atrag, ci încurcă, deranjează, împiedică. Echipa națională a pierdut trei din cele patru meciuri din Liga Națiunilor, și toate calificările pentru Mondiale din ultimul sfert de secol.
A pierdut recent, pierduse și mai de mult, a pierdut tot ce se putea câștiga, a risipit o istorie, iar acum, după 0-3 acasă, cu Muntenegru, ne-a transmis tuturor că sfârșitul nu-i aici, vorba lui Pittiș. Se poate și mai rău? Si, se puede! Da, se poate! Cu toată viteza, înapoi!
Înapoi până unde, înapoi până la ce? Până când vom fi convinși că nu a existat nimic înainte de Vlad Chiricheș, Alexandru Maxim și compania de zgomote? Cineva mi-a expus o teorie care apropie maniera de a gândi astfel de cea de a juca astfel.
Scăzând din cei o sută de ani de existență a echipei naționale deceniul de succes total din perioada interbelică, când am fost prezenți la absolut toate Campionatele Mondiale, Uruguay 1930, Italia 1934 și Franța 1938, și apoi și deceniul “Generației de Aur”, cu prezențe la Mondialele din Italia 1990, SUA 1994 și Franța 1998, teoria spune că am ratat, între timp, aproape 40 de calificări, turnee preliminare, grupe, la marile competiții care contează, Olimpiade, Europene și Mondiale. La Euro am fost în 1984 în Franța, apoi în 1996, în Anglia, în 2000, în Belgia și Olanda, în 2008 în Elveția și Austria și în 2016, în Franța.
Șapte Mondiale din 22, cinci Europene din 16. Sub 30 la sută e prezența României la marile turnee finale, ba chiar, dacă numărăm de la Război încoace, se duce spre 20 la sută. Adică, o dată la cinci-șase turnee finale, mergem și noi. Îmi spunea Cristi Mândru, în studioul TVR, acum câteva zile, că Irlanda a avut fix aceleași rezultate ca „Generația de Aur” a noastră, trei turnee finale Mondiale în perioada 1990-1998, tot cu două „optimi” și un „sfert” de finală, cu mențiunea că în sferturi au ajuns eliminând România, la Genova, în iunie 1990. România nu are maximul Irlandei! Și nici al Bulgariei, semifinală mondială, în 1994, al Cehoslovaciei, două finale mondiale, al Poloniei, două semifinale mondiale, al Ungariei, două finale mondiale, nici pe cel al Iugoslaviei, Croației, vicecampioana lumii en titre și tot așa. Ca să vorbim de spațiul nostru, oarecum. Geografic și de mentalități. De Kusturica, dacă vreți, că tot am început cu el. Ca să înțelegem ceva din ratările de azi și din cele de ieri.
Avem ceva în genă care sună rău atunci când forțăm performanța? Sau e chiar frica de succes? Îl obținem rar, întâmplător și norocos sau e rodul, atât cât a fost, al unei munci teribile, al unei strategii inteligente, vezi juniorii de la Luceafărul, Steaua 1986 sau Rose Bowl, Pasadena, 1994?
O sută de ani echipa noastră națională chiar a fost albumul cu poze decupate din ziare. Nu mai sunt ziare, prin urmare nu mai sunt albume, așadar nu mai avem echipă. Cine spune că istoria lumii nu e ironică? A lumii și a noastră.
Suta aceasta de ani petrecută cu albume care nu se mai găsesc ne obligă însă să credem. Dobay, Bodola, Baratky, Kovacs au fost printre cei mai mari din lume. E un adevăr. Dobrin, Balaci, Dumitrache, Dumitru și Dinu la fel. Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu, Belodedici, cu siguranță. După Mutu și Chivu, e drept, nu am mai avut ce decupa. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să credem. Sigur că e adevărată povestea cu Irlanda, dar în preliminariile pentru Franța, ‘98, ne-am amuzat cu ea. Statistic, așa e cum v-am spus mai sus, aceasta e realitatea. Sentimental, rațional, logic, lucrurile nu se schimbă, nu se poate interveni în istorie, din fericire. Dar în ambiție, da! În dorința de a demonstra acestei lumi strâmbe ceva, da!
Alternativa la România e chiar România însăși. Alta, alții, cum zice marele Gică Popescu, dar tot România. Țara celor de aici, dar și a celor care au plecat de aici, vreo cinci milioane. Când băieții Vlad Chiricheș, Alexandru Maxim, Denis Alibec și ceilalți, care nu au fost niciodată în situația de a fi decupați cu foarfeca și fixați cu lipici pe pagină, vor înțelege că e timpul să lase loc altora, atunci vom avea măcar șansa speranței, de la care pleacă totul, mai ales aici, în Balcania.
Să sperăm, cum publicul speră, să credem, cum Hagi crede, să construim, cum el și unii mai construiesc.
Altă Românie, alternativa acesteia care pierde. Aia din album. Nu știu cum. Mă gândesc că, totuși, apelând la valori. Dar în România marile valori nu atrag, ci încurcă, deranjează, împiedică.
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER