Urcat pe bicicletă, cu ochelari cu rame groase de protecție și cu o cască pe cap ca la cursele de anduranță, Luis Enrique are un mic spațiu de respiro, nu i se văd ochii când vorbește despre Xana, fiica lui, care a murit la doar nouă ani. Respiră, deci poate să plângă și asta să nu se vadă, deși toată lumea știe și plânge. Xana ar fi împlinit 13 ani în ziua aceea.
De dimineață însă, Luis Enrique, selecționerul Furiei, plânge și îi promite fetei lui, pe care, în filmul pe care îl vedem, o alintă Xanita, că toată familia simte că ea e cu ei, toți, nu fizic, zice tatăl fetei, dar altfel, cu totul alături de ei, iar ei împreună cu ea.
Apoi, bănuim, selecționerul a făcut obișnuitele două- trei curse cu bicicleta, pe care le face mereu pe malul mării, de când e în Qatar. Așa făcea și la Barcelona.
Seara, târziu, avea să vină meciul cu Germania. După 7-0 cu Costa Rica, la ce te gândești, omule? La ce ne gândim și noi. Că va fi mai greu. Și mai trist, fără Xana, într-o seară care, în alți ani, a arătat altfel. Dar e aceeași zi, în fiecare an, aceeași zi, mereu.
Nici când a eșuat la Roma, ca antrenor, nici când a preluat-o pe Celta nu a fost atât de complicat. Zilele din Qatar s-au învinețit apoi, după 1-1 cu Germania. S-a spus că a fost o finală, dar finalele nu aveau să vină pentru nici una dintre cele două atât de mari echipe. Finalele, în viață, vin când nu le aștepți, și nu atunci când te pregătești pentru ele. Luis Enrique a pierdut ultimul meci din grupă, l-a învins Japonia, și, brusc, nimeni nu s-a mai gândit la el, la Xana, la viață și la moarte. Spaniolii, au crezut destui, au dat meciul ca să scape de Germania. Sau, ca să scape de Croația și să joace cu Maroc. Și tot ceea ce a urmat i-a făcut să exclame pe toți că uite, kharma, destinul, soarta, mama ei de soartă, care te face să plătești.
Ce să plătești? Tu plătiseși deja. Acum, ce să mai plătești? Că ataci tot timpul, că joci. Nu mai ataca și nu mai juca, așteaptă!
Greșeala celorlalți nu va veni însă niciodată, doar ale tale, Luis, vor fi întotdeauna, se vor lega pe sfoară ca pe numărătoarea veche pe care se juca Xana. Încearcă să te prefaci, spune-i lui Morata, ori lui Asensio, să cadă în careu, să forțeze, să mintă cumva această serie de pase și să o sfârșească odată… Oamenii sunt sensibili la durerea ta, cu condiția să nu ieși din ea. Dacă o depășește vreunul dintre voi, învinșii, atunci nu e bine. Preda spunea că ultima salvare a celor învinși e “nici o speranță!” Minte și tu, să te salvezi!
Spania a ratat toate loviturile de departajare și a început să plângă. Privirea dusă departe, fixă, aproape de om nebun a lui Enrique nu a putut să mai întoarcă nimic. Spania a ieșit din competiție la penalty-uri, ca și la ultimul mondial, ca și la ultimul european. Loterie, așa îi spun neinspirații. Soartă, deși după ce l-ai pus pe fiecare să bată câte 1000 de penalty-uri, e exercițiu, nu mai e soartă. Spania ta pleacă spre casă.
Nici asta nu e soartă, e realitatea în care trebuie să te întorci, fotbalul din care ai încercat să evadezi. Lecțiile pe care ai încercat să le predai. Nu mai preda, predă-te! Guardiola, profesorul tău s-a prins la vreme că nu e de ajuns să pasezi, taurul nu cade dacă e doar alergat. Așa că i-a găsit pe unii să achite notele lui de plată. Nu kharma, nu.
Destinul nu e pe bani. Altfel mulți ni l-am fi cumpărat în doze mai mari sau mai mici.
Dar fotbalul este. Cum naționala fiecăruia dintre noi nu are cassa lui City, se întâmplă să nu ai continuarea ofensivă, vorba unui antrenor.
Luis Enrique a pierdut, Spania a pierdut. Morile lor de vânt se vor mai vedea însă multă vreme în zare. Amintirea a tot ceea ce putea să fie și nu a fost. Din cele 1000 de mori și 1000 de penalty-uri ratate.
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER