Sunt student, sunt soldat sau Dumnezeu știe ce mai sunt. De fapt, nu sunt. Lipsesc. Mie îmi lipsesc. Cobor din trenul personal în gara Obor, am o permisie de două zile. Fac armata la “termen redus”, la Sohatu, undeva prin Călărași. Vin acasă uneori, când tata poate să mă scoată de acolo. În două-trei luni o să încep Facultatea de Filologie, dar nu asta e cel mai important lucru. Deși cândva a fost.
Mi-e dor de mama, care a murit de un an și ceva. Și ceva. Cu acel ceva, în timp și în suflet, nu prea reușesc să mă țin bine în viață, dar tata, a cărui tristețe nu mai dispare, din glas și din gesturi, spune că trebuie să fim tari. De un an și ceva spune asta.
Nu pot să fiu tare și nici nu vreau. Poate doar pentru el să mă prefac, poate. Știu să mă prefac. Pentru el. Bineînțeles că mă știe și nu mă crede. Mai ales că el nu se preface, niciodată nu a știut să fie altul. Eu am impresia că am murit și noi, cu ea odată. Dacă ar mai fi fost cu noi, mă tortureze cu gândul ăsta, știu ce ar fi vrut. Ar fi vrut să intru la facultate. Bine mamă, uite, am reușit, în sfârșit, și e deja prea târziu.
Tata spală rufe, apoi se închide în bucătărie, de unde, pe sub ușă, ies aburi și miros de pește. Cineva ne-a dat un crap și tata face ciorbă și “prăjit” prin mălai. Mâncăm. Ce bun! Seara eu recitesc, cu mintea mea de adolescent întârziat, scena finală din “Cireșarii”, volumul patru, “Teroarea albă”, aia când Ursu se răzbună pe ăia uriași de la cabană. Pe cine dracu’ să mă mai răzbun acum și eu?
E cald. Tata lasă pe masă ziarul “Sportul” și zice că pot să-l iau eu. “Sunt semifinale de Cupă, mâine.” “Nu am unde să merg. Știu rezultatele, oricum știu finalistele. De fiecare dată, ce chestie, Dinamo cade cu Victoria, înainte de finală și, ce să vezi, bate…iar Rapid, care tocmai a retrogradat, ce șansă să aibă cu Steaua!?” Steaua jucase finala Cupei Campionilor Europeni fix cu o lună în urmă, pe 24 mai, 0-4 cu Milan. Ce să mai zici?
Dimineață, mă trezește zgomotul de la TV-ul care vine să-l ia pe tata. Sandu, șoferul, a coborât, freacă un far cu o cârpă. Îl văd pe tata cum iese din bloc, cămașă albă, pe care și-a călcat-o acum, cu noaptea în cap, pantaloni negri, borseta pe mâna stângă.
„Să trăiți, dom’ director”, zice Sandu și urcă la volan. Urcă și tata. Deschid geamul să-i spun ceva, nu știu ce, îmi face rău că pleacă. Tac însă și mă uit la el. Mă vede și zice: “ce te-ai trezit așa dimineață? Să mănânci, dacă pleci la meci, să nu pleci așa…să-l iei pe Maiu cu tine.” Dau din cap, că da, așa o să fac. Și așa și fac: beau un nechezol, mănânc o bucată de pește și plec la văru’. El e rapidistul neamului. Zice că da, merge la meci, măcar să nu luăm multe.
E 25 iunie 1989, peste zece zile e ziua mea. Dar atunci nu știam că e ziua Rapidului, deși avea să fie, mai frumos, mai crâncen și cu un sfârșit mai nedrept ca niciodată. Sau ca totdeauna? Sfârșitul e rareori o împlinire, nu-i așa? Și niciodată un început, cum cântă “Celelalte cuvinte”, trupa din Oradea, cu Călin Pop genial. Un sfârșit e infernul, nu un început, mamă.
De Oradea vorbesc pe drum, în autobuzul 149, cu văru. De meciul Stelei cu Bihorul lui Mateianu, se spune că a făcut infarct pe bancă Mateianu. A condus Bihorul cu 2-1 și s-a prelungit până a întors Steaua, care e neînvinsă de trei ani, 3-2, cu penalty pentru ei, bătut de Hagi, tot ce trebuia. Trăncănim și noi. Dar nu prea tare, cine știe cine te aude.
În Regie, niciun bilet. Văru’, cu care tata e vorbit de la accident să stea lângă mine, cât se poate, să nu fac vreo nefăcută, adică să nu mă arunc în fața mașinii, are grijă și acum și face rost de bilete. Nu știu cum, dar intrăm în Regie, unde sunt 10000 de rapidiști. Ne lipim acolo. “Nicio șansă, vere,” îi zic, pesimist ca întotdeauna. “Nu se știe”. Pe naiba nu se știe! Rapid iese prima la încălzire, în tricouri a la Ajax, jumătate albe, jumătate vișinii. (Caut acum, după 34 de ani, echipa din acel meci și o găsesc: Barba- Aprodu, Cârstea (‘62 Craiu), Rada, Vameșu- Constantinovici (‘46 Drăghici), Estinca, Goanță- Ciolponea, Damaschin II, Minoiu. Ziua aceea însă, astăzi pare de negăsit).
Steaua e cu echipa de vicecampioană a Europei, cu Lung în poartă, ce ciudat mi se pare să-l văd acolo, lângă ai lor, Dan Petrescu, Iovan, Bumbescu, Ungureanu, oho, ce ne mai cunoaștem, Minea, Ilie Stan, Rotariu, Ilie Dumitrescu, Lăcătuș, Pițurcă, mă rog, nu e echipa cu Milan, Balint și Bălan vor intra pe final, nu e Hagi, nu e nici Tudorel Stoica, se păstrează pentru finala cu Dinamo. Aia e programată la Brașov, prima oară în afara Bucureștiului. “23 August” nu mai e disponibil, l-au făcut praf acum cinci zile, la un miting dedicat Organizației de Pionieri, cara împlinea 40 de ani. Rapid? Rapid, tocmai retrogradase, iar cu trei zile înainte eliminase, în sferturi, pe Gloria, 3-0 chiar la Buzău…
Cu totul surprinzător, împinsă de o galerie dezlănțuită, Rapid are un curaj nebun și dă gol prima, prin Minoiu. Văru’ îmi strigă, că abia ne auzim, “ți-am zis că nu se știe, vere!”. Ai zis, dar eu tot nu cred. Pițurcă egalează ușor și foarte repede, iar cum începe repriza a doua, tot el mai dă unul.
E 2-1 pentru Steaua, dar ceva de neconceput se petrece pe teren. Echipa retrogradată, echipa amărâtă, fără Ford pe tricou, fără pile la brigadă, pentru că celebrul Igna fluieră totul în favoarea Stelei, nu cedează! Strigăm toți, hei, hei, hai, Rapid, dar aproape că nu mai e nevoie. În iarbă, Goanță și Drăghici fac tot ce vor cu Stoica și Rotariu, Estinca, blond, înalt și altădată imobil, acum joacă impecabil și tribuna explodează: Damaschin se strecoară nu știu cum, rămâne singur cu Lung și ne oprește respirația: nu greșește și e 2-2. Văru îl înjură pe Bumbescu, ne luăm în brațe, credem. Bă, credem!
Crede toată lumea acum, Pițurcă pune mingea la centru, dar ceva nu e bine cu el.
“Nu ne bat niciodată”, zice vărul meu Marian Cojocaru, iar lumea în stadion are aceeași convingere. “Haaaaai, Rapiduuu’!”, bubuie galeria și toți reluăm ca unul: “haaaai Realu’!” În teren însă e groază. Steliștii lovesc, Lăcătuș simulează faulturi și se aruncă la orice contact cu Vameșu și, bineînțeles, obține toate loviturile libere. Tribuna se ridică însă în picioare la o altă cursă de unul singur a lui Damaschin cel mic, cel mai mare era de mult la Dinamo, așa cum fuseseră luați la echipa Miliției noastre dragi, Victoria, Adi Matei și Țâră, cu un an în urmă. La cursa aceea ne-am ridicat și noi, dar ca să-l blestemăm pe tușier, care ridicase fanionul, deși Damaschin doi plecase din terenul lui! Cum așa!?
Cum dracului să faci asta!? Bă, vere! Minutul 90. Nu se mai așează nimeni, toată lumea e în picioare, așteaptă prelungirile și poate și penalty-urile, e clar că…
Bumbescu pierde iar startul în fața lui Damaschin, și-l lovește, Igna nu dă nimic. Și atunci, se întâmplă ceva, care pentru un timp mi-a scos accidentul din minte și frica din suflet. În ziua aceea, în orașul acela strivit de sărăcie, și în țara aceea fără de sens, fără speranță și cu securiști la tot pasul, în timp ce Goanță îl ridica pe Damaschin de jos, cineva, clar, tare, a strigat, disperat și dispus să facă drumul către eșafod: “Noi vi-l dăm pe Damaschin/ dați-ni-l pe Valentin!!!”. Eșafodul nu a venit pentru că lumea a reluat scandarea, iar si iar. Și iar. “Noi vi-l dăm pe Damaschin/ dați-ni-l pe Valentin!!!” Am povestit ceva din șocul de atunci la un “Replay”, cu Marian Olaianos, care avea povestea lui cu finala care a urmat, de la el de acasă, de la Brașov.
La oficială, s-a spus după niște ani, ștabii au început să plece, deși se juca încă. Nu știu nici azi dacă Valentin Ceaușescu a fost la meci, dar stadionul nu s-a oprit din a-i pomeni prenumele, precum și familia. Pe gazon, rămasă fără repere, Steaua a cerut timp și l-a primit. Un minut, două, cinci. Igna a lăsat jocul să meargă. Zece minute, treisprezece. “Ce e asta, vere?” Un sfert de oră, așa cred, până când Steaua a marcat. Văru aprinzând-și un Carpați fără, căldura, supărarea, imposibilul, asta mai țin minte. “Nu am crezut să aud așa ceva”, zice, în spatele nostru, un om fără glas aproape, care sigur trăise multe în viață. “Poate că țara noastră va fi într-o zi alta!” “Poate că da!”, zic eu, fără să cred, fără să sper, dar și fără să mă mai pot preface că mi-e bine. Spun sincer: “ să nu fie prea târziu, ori să nu ni se întâmple ceva!”
Rapidiștii, câțiva, au aprins ziare și se dau la milițieni. Culorile flăcărilor i-au atras pe câțiva soldați, iar unul a zis, zâmbind, “să nu mă audă careva, dar nu e rău schimbul cu Valentin, mai bine să stingem”, iar apoi a călcat pe o revistă care fumega. Focul însă nu se stingea. Am aflat, abia după ani, că luptele cu soldații de la Secu s-au dus până spre Gară, în noapte. Noi ne-am desprins cu greu către Otopeni. Parcă așa am făcut…
Acasă, seara, înainte de a-mi spune că mâine la cinci dimineață plecăm la unitate, tata a zis că a ascultat la radio ceva din meci. “Ai auzit-o pe aia cu Valentin?” “Nu”. “Tata, i-am zis, să știi că nu e totul pierdut în țara asta.” “Știu, de aia vreau să ai grijă de tine. Mama așa te-ar fi vrut.” “Și poate că într-o zi o să ajung să scriu cronici de meci, tata? Eu nu cred. Nu voi ajunge la așa ceva. Dar ce-aș fi scris azi, tata…” “Culcă-te. O să ajungi undeva, într-o zi. Culcă-te! Te-a impresionat Rapidul azi.” “Mai ales oamenii. Parcă din cer a căzut strigătul ăla, tată.” “În cer e bine, da. Noapte bună! Știu că ți-e dor de ea. Și mie!” Să nu mă faci să plâng. Am adormit scandând și cerând și eu schimbul cu Valentin contra Damaschin. Peste o jumătate de an a venit
Revoluția și nimeni nu l-a mai vrut însă pe Valentin! Rapidul schimbase lumea și țara. Și chiar și visele mele rele. P.S. Unii spun că la celebrul 8-2, Steaua-Rapid, tot între ele deci, s-ar fi strigat prima oară, alții că pe Giulești… Altădată. Oricum, toată viața noastră a fost altădată. De o sută de ani, altădată. Și uneori, acum.
Ne calificăm la EURO 2024
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER