Cătălin Mureșanu scrie despre un om care merita mai mult decât un articol. Un alt Ion Marin de la Dinamo. „Hai, bre, Tataie, înapoi!”. EDITORIAL

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne în Discover

„Hai, bre, Tataie, înapoi!”.

La Săftica e pustiu. Echipa a plecat în Turcia, în cantonament și, dinspre lizieră bate un vânt subțire. Vila Victoria, locul în care sunt cazați fotbaliștii, e închisă, bucătăria, sala de vizionare, totul e ferecat. Doar poarta, cândva păzită de un soldat aprig, stă căscată în șosea. E semn că la Săftica, precum la Dinamo, multe lucruri s-au schimbat.

Și nici „Tataie” nu mai e.

Cătălin Mureșanu scrie despre un om care merita mai mult decât un articol

„Tataie”, omul dintre păduri, bărbatul bun la toate, a plecat înaintea echipei. Când la Săftica era gol, nea Ion (Ion Marin, alias Tataie) bântuia baza în toate colțurile ei. Aici, mereu, era ceva de făcut. Terenul de trasat, gazon de însămânțat și udat, zăpadă, nocturna, o priză, un bec, orice. În fiecare zi. Fără concediu.

Vezi galeria foto
10 poze

„Și când pleca toată lumea, noi tot acolo eram. Vară, iarnă, campionat, pauză competițională. La Săftica e, de fiecare dată, ceva de făcut. Concediu? Trei zile pe an, așa ne luam liber, unul de la altul. Rămâi bre, că plec eu, stai tu, că e rândul meu”.

Selecționerul Țării Galilor a numit fotbalistul României care l-a impresionat și a vorbit laudativ despre Gică Hagi

01:04

Reacția francezilor după ce Metz a dominat-o autoritar pe CSM București în semifinale: „Spectacol!”

00:43

Din 2007, anul ultimului titlu al lui Dinamo, mușteriul Mihai și corifeul „Tataie” au împărțit zilele la Săftica. Când „Tataie” s-a pensionat, în urmă cu un an, colegul de pustiu l-a sunat. „Hai, bre, Tataie, înapoi!”. Iar nea Ion n-a rezistat. „Nu putea sta departe de Dinamo”. O spune, subțiat de singurătate, Mihai. „Cu el am împărțit tot. Bucurii, necazuri. Munca”. Tundra de la Săftica. Până la moarte și dincolo de ea… .

E iarnă fără zăpadă și clubul are bani de cantonament în străinătate. Anul trecut nu erau fonduri nici pentru hârtie igienică. Șoptea, într-o iarnă cu ger, falimentul. Azi mângâie un soare blând. Sunt vremuri mai bune și vremea e la fel. Mușină, în libertatea lor acceptată, eternii câini de-ai locului. Și ei, parcă, încă îl mai caută pe „Tataie”.

De fiecare dată când echipa pleca, „Tataie” și Mihai, nedespărțiți, își începeau ritualul. Treabă era mereu, pasiune din plin. Rutina dulce de la Săftica le purta zilele, săptămânile, anii. Nea Ion nu stătea acasă nici când juca Dinamo. Ce blasfemie să fi fost! Se agăța de targă, să fie acolo, să pună mâna și umărul. Și sâmbăta și duminica alături de ai lui. Vizitat, uneori, de nepotul căruia i-a injectat microbul. „Viața noastră-i Dinamo, ale!”. Și ce o mai fi, oare, la Săftica?

Liniștea purtată, famelnic, de corciturile locului. „Hai, bre, Tataie, înapoi!”

Pe 25 decembrie, în dimineața de Crăciun, Ion Marin, omul locului, s-a stins. S-a înecat cu un blestemat de strugure, a făcut infarct, a luptat pe patul de spital, dar inima roasă de vechi dinamovist i-a cedat. L-a plâns Mihai și încă o mai face. „La 5 jumate dimineața a plecat… . Și eu am rămas singur și nu știu ce o să mă fac, aici e mult de treabă”. O spune Mihai, cel care a rămas fără completarea lui. Dinamo fără un umăr. Săftica fără o bucată din suflet. Nepotul fără isprava unui bunic care i-a purtat pașii pe aleea de la Săftica. Cândva, undeva, piciul de azi o să povestească cum bunicul lui „de la Săftica” l-a făcut dinamovist.

Dumnezeu să-l odihnească!