Sport sau măcel?

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

Să batem fierul cât mai e cald. Cu câteva zile în urmă s-a petrecut o nouă ediție a așa-zisei vânători de la Balc. Amfitrion, cum bine se știe, Ion Țiriac, o autoritate în lumea tenisului și a afacerilor, un bărbat teribil care pare, cu aerul crunt și mustața înfoiată, o reîncarnare a lui Dracula. Scenariul e cunoscut. O ceată de bogătani se distrează, măsurându-și agerimea și virilitatea masacrând în neștire mistreți mânați de slugoi în bătaia puștii. Falșii vânători nu riscă nimic, baricadați în foișoare, iar animalele nu au nicio scăpare, zbătându-se într-un spațiu mărginit de zăplazuri înalte. În țarcul acela se încaieră instinctul ucigaș al omului modern cu cel de conservare al unor biete necuvântătoare. Evident că triumfă cruzimea și nelegiuirea umană. Nimic nou sub soare. Nea Nicu Odiosu’ proceda la fel, când brăzda rezervațiile naturale proțăpit în mașini de teren taman când cerbii boncăluiau în căutarea perechii fără să le pese de ce se întâmplă în jur. De la câțiva metri arma dictatorului bubuia în țeasta victimei. După cum se vede, exemplul a proliferat, câștigând în amploare. Oamenii primitivi care vânau de foame, dacă ar învia, i-ar disprețui pe urmașii lor îmbuibați cărora le miroase reverul a Hugo Boss și mâinile a sânge.

De fapt, vânătoarea, chiar și aceea din țările civilizate, stropită cu un dram de fairplay, acordându-li-se animalelor scoase din vizuini un minut pentru a-și croi o șansă de scăpare, nu poate fi numită sport. E doar un amuzament lugubru. Sport nu e decât tirul, o probă olimpică respectată, ce satisface și pornirile vânătorești în probele de talere sau mistreț alergător, când o siluetă de carton defilează repejor cerșind spontaneitatea și precizia trăgătorului. Ce-i drept, nu curge sânge și nici fiori perverși nu se aleargă pe șira spinării.