La mijlocul lunii iulie, când a început demolarea bătrânei arene din Constanța în vederea construirii unui nou complex modern (18.000 locuri, cost: 80 milioane euro), o veste neobișnuită s-a răspândit pe șantier. O adresă din partea filialei locale a Asociației Foștilor Deținuți Politici (AFDPR), trimisă în atenția Primăriei încă de la finalul lui 2022, semnala că într-un anumit colț al peluzei dinspre vestiare au fost cimentate mai multe mesaje lăsate drept potențiale mărturii peste ani de zecile de deținuți care au muncit la ridicarea bazei sportive, în anii ‘50. Era modelul similar descoperit și la renovarea Cazinoului de pe litoral. Urmează povestea incredibilă a deținutului care, în 1953, a ascuns mesaje în cutii de conserve zidite în tribuna vechiului stadion ”Farul”. ”M-a arestat Securitatea după ce m-a turnat un camarad că plănuiam să fug în munți, la partizani. Am luat bătaie cât să nu leșin. Am scris gânduri și poezii despre viața și teroarea din detenție”. Dorința lui Ionel Burticel, la 92 ani: ”Aș vrea să-i strâng mâna lui Hagi”.
Suntem în iunie 1952. Grupurile de partizani au împânzit munții României, formând o teribilă rețea de luptători anti-comuniști. Exemplul lor are un efect magnetic în rândul tinerilor, care caută să se alăture frontului deschis în păduri împotriva regimului totalitar izvorât de la Moscova, după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Printre cei atrași de fenomen se numără și un tânăr sibian, aflat în perioada stagiului militar: Ionel Burticel.
Eram elev la Școala de Ofițeri de Artilerie de la Sibiu, mai aveam două luni până să obțin gradul de locotenent, dar plănuisem cu încă trei colegi să furăm armament din dotare și să ne refugiem în munți, la partizani. Dacă ideea eșua, urma să fugim în Iugoslavia”, Ionel Burticel pentru Prosport
Cu numai câteva ore înainte de a pleca în aventura nebunească pusă la cale în secret, unul dintre băieții din grup denunță însă proiectul! ”Cine și-ar fi putut închipui că va apărea un trădător din interior?”, se întreabă Ionel Burticel.
Știe despre cine e vorba: ”Se numea Romeo Perișoară din satul Tăcuta, Iași. După gestul lui, l-au ridicat imediat la gradul de locotenent. Omul și-a făcut datoria de militar, până la urmă. A venit și martor al acuzării la proces, unde nu s-a sfiit să se uite direct în ochii mei în timp ce eram în boxă”.
”Eram de serviciu la grajduri și m-am trezit lângă mine cu o droaie de ofițeri de Securitate, care m-au luat pe sus, m-au băgat într-o dubă și m-au aruncat direct la beciurile Securității”. Așa sună episodul arestării din 19 iunie 1952, relatat azi de Ionel Burticel.
Mai departe, Iadul! ”M-au transferat pentru investigații la Ministerul de Interne de la București, la departamentul de anchetă militară, codificat Uranus. Totul se desfășura acolo foarte dubios și strict. De la celulă până în camera de interogatoriu mergeai doar cu ochelari netransparenți ca să nu vezi nimic în afara încăperilor. Iar ancheta se desfășura de la 10 seara până dimineața, pe la 5-6. Bătaie n-am încasat acolo, doar niște ghionturi din când în când”.
Din pedeapsa primită, a efectuat finalmente numai 3 ani și 4 luni, beneficiind de efectele amnistiei din septembrie 1955. A fost o perioadă dură, în care ”m-au purtat la Jilava, Canalul Dunăre – Marea Neagră, colonia de muncă Galeș, stadionul Farul, Poarta Albă, Peninsula, Cota 15 Ovidiu și minele de plumb de la Baia Sprie, de unde am fost eliberat”.
Pe șantierul de la ”Farul” a lucrat vreme de cinci luni, în intervalul iulie-noiembrie 1953. ”Eram în jur de 100 de deținuți politici, ținuți acolo la secret. Făceam cioplitorie de piatră Canara, mai moale. Aveam la dispoziție o măsuță de lemn, o daltă și-un ciocan”, rememorează Burticel zilele de la vechea arenă de pe litoral. ”Acolo a fost cea mai bună perioadă din întreaga detenție, condiții decente, fiindcă aveau interes să muncești repede și bine. Am petrecut un fel de vacanță”, mai are bătrânul puterea să glumească.
Era ca un fel de lagăr, cu trei barăci, în care ne înghesuiam vreo 40 de inși într-una singură. Programul de muncă era de la 8 dimineața la 4 după-amiază, masă, apoi activitate de administrație, gen curățenie, o plimbare prin țarc, iar stingerea se dădea la ora 20”, Ionel Burticel pentru Prosport
Cum arăta hrana pe șantierul deținuților de la ”Farul”? ”Un terci dimineața, iar la amiază o ciorbă de murături, cu 500 grame de pâine. Era chiar foarte bună dacă mai prindeai jumătate de polonic în plus”.
„La intrarea în stadion pe la vestiare, pe partea dreaptă, cam la un metru deasupra nivelului solului, sub o piatră, este îngropat într-o cutie de conservă un mesaj al unui grup de deținuți politici adresat generațiilor viitoare”. Așa suna fraza-cheie dintr-o adresă trimisă de AFDPR – Constanța către Primărie în noiembrie 2022. E o informare care a ajuns de la început și către compania ”Apollodor”, care se ocupă în prezent cu punerea la pământ a arenei dobrogene.
Ionel Burticel e ultimul supraviețuitor al grupului care a recurs la emoționantul demers în mijlocul dramei trăite la începutul anilor ‘50. “Cred că am cimentat în jur de 10 conserve un pic mai mari decât o cutie cu chibrituri, conținând cam 20 de bilețele. Erau amintiri și poezii, teza vieții noastre, teroarea îndurată și numele semnatarilor”, subliniază bărbatul născut în Bistrița, ajuns cu familia la Sibiu cu ocazia refugiului din 1940.
Rolul meu în operațiunea mesajelor zidite era să aduc moloz furat de la balastieră pentru a găsi resturi din saci de hârtie, pe care să scriem. Am folosit creioane dermatograf. Și pe astea, și conserve de pește nedesfăcute, și țigări le găseam duminica pe gazon, după câte un meci de fotbal jucat de localnici printre utilaje. Le lăsau oameni cu suflet, care știau că așa ne susțin”, Ionel Burticel pentru Prosport
Pentru memorie, sibianul înșiră azi și numele câtorva dintre colegii de suferință care au participat la acțiunea cu mesajele îngropate în piatră: ”Ideea i-a aparținut lui Delamarian Nica. Au mai fost George Bera, zis Arădanu, Gheorghe Dumitrescu, zis Șomcărică, din Brăila, Ioan Nerbrod, un sas din Apold”.
Din păcate, în ciuda tuturor demersurilor efectuate, operațiunea de recuperare a comorii de la Constanța a eșuat însă. O spune Delia Cornea, muzeograf la Muzeul de Istorie din Constanța, persoana care a supervizat direct în ultimele săptămâni demersurile făcute cu firma ”Apollodor” pentru găsirea relicvelor: ”Am mers la stadion câteva zile, am colaborat foarte bine cu cei care se ocupă de demolare, au blocat niște utilaje special pentru acest scop, dar nu s-a putut aduce nimic la lumină. Cel mai probabil, colțul respectiv de tribună fusese deja refăcut pe la începutul anilor ‘90 și poate atunci s-a pierdut urma mesajelor. Mi-au explicat cei de la companie că pe zona suspectată era beton armat, adică un material mai modern, nu cărămizile folosite la început”.
Mi-ar face plăcere să revăd acele mesaje, să ating iar cutiile de conserve. Era acolo o parte din viața noastră”, Ionel Burticel pentru Prosport
Azi, sibianul speră însă să aibă șansa de a călca pe viitorul stadion al Farului: ”Abia mă mai mișc prin curte, nici cu bastonul nu reușesc uneori să merg. Dar cine știe? Mi-ar da lacrimile dacă aș reveni acolo. Chiar dacă n-am fost niciodată un mare microbist, mi-ar face plăcere însă să-l cunosc personal pe Gheorghe Hagi, să-i strâng mâna și să-l felicit pentru talentul, ambiția și voința lui în sport”.
Ce s-a întâmplat însă dincolo de ”vacanța” petrecută aproape jumătate de an pe șantierul de la Constanța? ”Teroare, durere și episoade traumatizante”, rezumă Ionel Burticel călătoria sufocantă prin lagărele de muncă girate de comuniști.
Un exemplu: ”La Peninsula, pe Canalul Dunăre – Marea Neagră, m-au băgat în carceră, Texas, cum îi spuneam, alături de generalul Buciunschi, aflat acolo sub acuzația de criminal de război. Era un spațiu minuscul de 60 pe 60 centimetri. Mai solid, generalul a stat în picioare, eu m-am ghemuit la sol, că nu era loc pentru două persoane în poziție verticală. Te puteau ține acolo și cinci zile! Ne scoteau doar pentru o plimbare de o oră, un terci și un arpacaș la masă sau dacă urlam când trebuia să ne facem nevoile”.
La Poarta Albă, locotenentul Ianinschi, ca să mascheze bătăile, se făcea că te provoacă la un meci de box. Și te lua la niște pumni groaznici. Lovea în special la cap și căuta să lase cât mai puține urme vizibile”, Ionel Burticel pentru Prosport
Alt episod, petrecut la Baia Sprie, în 1955: ”Ne dădeau o mâncare groaznică și, fiindcă am refuzat-o în grup, ne-au aruncat într-o baracă, au fixat pături în geam și au aruncat înăuntru fiole cu gaze lacrimogene. Am urinat pe ele să mai estompăm din efect, dar degeaba! Disperat, un băiat din Oltenia, Cojocaru, a smuls ușa din balamale și a fugit, plus alți câțiva după el. Am auzit imediat împușcături, l-am văzut pe băiat plin de sânge. L-au luat și de atunci n-am mai aflat nimic de el. Avea doar 28 de ani”.
Și încă un moment similar, tot la Baia Sprie: ”Cu câteva zile înainte de amnistie, un deținut analfabet și mai diliu s-a luat în gură cu un locotenent major. Ăla l-a prins de păr, dar băiatul s-a eliberat și i-a rupt epoleții. L-a umplut de sânge pe ofițer. A dat să fugă, a sărit peste primul rând de gard din sârmă, dar apoi a fost împușcat mortal de santinele. Era un băiat din Șura Mare, tot de pe lângă Sibiu”.
După toate aceste încercări ale vieții, destinul a făcut ca soția să o cunoască tot în Dobrogea: “Am terminat în 1959 Școala Postliceală de Tehnicieni Veterinari, mă fugăreau peste tot, dar în ‘61 m-am mutat la trustul Gostat din Constanța. M-am împrietenit într-o seară cu un marinar la o crâșmă și așa am cunoscut-o ulterior și pe sora lui, actuala mea nevastă”.
Ulterior, pașii l-au purtat la Gostat Tg. Mureș: ”Eram sătul de români și am vrut să mă duc în maghiarime, fiindcă și mama era unguroaică. Le-am spus ălora de acolo povestea mea și m-au primit ca-n paradis. «Măi, băiete, dacă securistul îndrăznește să vină aici, nu mai iese»”.
La Constanța am mai avut ocazia să merg la un meci prin anii ‘60, dar nu mi-a făcut plăcere să intru știind ororile pe care le-am trăit. Eram cu cumnatul meu și i-am arătat cu degetul unde pitisem mesajele în tribună. S-a speriat marinarul. «Lasă mâna jos, că ne leagă ăștia pe amândoi!»”, Ionel Burticel pentru Prosport
Sibianul istorisește și că, pe întreaga perioadă a detenției, familia îi pierduse complet urma: ”Mama și tata n-au știut nimic de mine. M-au dat dispărut. Când am fost eliberat de la Baia Sprie, m-am întors acasă în noaptea de Sfânta Parascheva, în octombrie ‘55”.
Când m-a revăzut, tata a început să plângă, iar mama mi-a zis doar atât: «Ce-ai făcut, mă, băiatule? Ne-ai nenorocit!»”, Ionel Burticel pentru Prosport
El spune că, în perioada următoare eliberării, ”tata a avut răbdare să mă asculte și să discute de mine. Mama – mai puțin. Mai spunea din când în când: «Așa ți-a trebuit dacă nu te-ai gândit înainte ce faci!»”.
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER