Portret al arbitrului

„N-am greșit niciodată în viață. O dată am crezut că greșisem, dar m-am înșelat.” Alexandru Tudor depășește până și acest nivel de performanță. El chiar nu greșește. Sau cel puțin nu concepe c-ar putea s-o facă. Eroarea și Tudor sunt paralele ca șinele de cale ferată. Pecetea lui Tudor e conștiința infailibilității. Puțini sunt oameni pe care nu-i străbate niciun dubiu față de propria prestație, care nu se văd niciodată altfel decât turnați în calapodul perfecțiunii. Alexandru Tudor se numără printre ei și consacră, cu fiecare apariție, o subspecie așezată la răspântia dintre tristețe și ridicol: arbitrul narcisist. Există arbitri corupți, arbitri slabi și arbitri resentimentari. Alexandru Tudor nu face parte din niciuna dintre categoriile acestea. El locuiește singur în categoria lui și are doar aparent grija meciului pe care trebuie să-l arbitreze. În realitate, prioritățile lui sunt altele și se leagă de propria persoană.
Ca orice om amorezat de sine, Alexandru Tudor transformă tot ce mișcă în jur  în decor sau pretext. Meciul, publicul, mingea și tot ce se întâmplă în fotbal au un singur scop: așezarea în prim-plan a iubitorului de sine, explozia fuduliei lui panoramice. Când îl vezi pe Tudor, ai impresia că fotbalul însuși a fost inventat pentru a permite omenirii accesul la minunăția cu fluier, barbă, ochi pătrunzători și zâmbet cu baterii. Cu fiecare gest, acest cocktail de Andrii Popa, Robocop, Tudor Vladimirescu și Saint-Just confirmă că principalul lui interlocutor e oglinda. Prezența publică a lui Alexandru Tudor e rodul unei autostudieri îndelungate și admirative. Personajul care-i trezește cea mai fierbinte prețuire e cel pe care-l vede în fiecare dimineață când se spală pe ochi. Alexandru Macedon, Carol cel Mare, Einstein, Bach, Shakespeare și Michelangelo sunt, prin comparație, niște vietăți firave, compuse în procent de nouăzeci de la sută din umbră. Alexandru Tudor cel de ieri și de azi e beneficiarul unei autoexpandări care-l împinge să privească fiecare meci arbitrat ca pe o concesie pe care, coborând maiestuos de pe soclu, binevoiește să le-o facă semenilor.
Priviți-l pe Alexandru Tudor în diferite momente ale jocului și vă veți convinge că nu de corupție trebuie acuzat. În fond, așa perfect cum se crede, a dezavantajat și a avantajat alandala (având grijă uneori să împingă disculparea până dincolo de geamandura grotescului). Dar mai bine uitați-vă la el. Își prefațează fiecare prim fluier cu o cruce pravoslavnică. Un mușchi al feței îi zvâcnește scurt, dar e adus imediat sub control. Privirea forează tuneluri prin cei care au neșansa să i se afle în preajmă. Când arată un cartonaș, dă impresia că trage spada din teacă. La indicarea unui aut, parcă ordonă o șarjă în teritoriu ostil. Scurtele dialoguri cu jucătorii se poartă de pe poziția unei superiorități țanțoșe, inflexibile. În loc de anexă a meciului, Alexandru Tudor devine buricul terenului. Jocuri murdare? Nu, nici vorbă. Plicuri? Câtuși de puțin. Agende impure? Haida-de. Nimic din toate acestea. Nimic altceva decât o îndrăgostire de sine care trasează scurtătura de la Brad Pitt la clovnul unui circ de provincie.