Efectul Craioveanu

Aparent, întoarcerea lui Gheorghe Craioveanu pe terenul de fotbal emană parfumul capriciului. Craioveanu s-a împlinit ca viață profesional-familială, dar nu și ca siluetă. A rămas cu fibrele și tendoanele în alertă, fără neliniști adipoase. De câte ori l-am văzut în ultimii ani, lucrurile pe care le-am remarcat la el au fost sănătatea și buna dispoziție. Așa stând lucrurile, de ce să nu se reapuce de fotbal, fie și la o echipă de liga a cincea? De ce să nu-și îngăduie plăcerea revenirii, cu sau fără alunecări în diletantism? De ce să nu-și viziteze trecutul? De ce să nu-și amintească ovațiile de pe Anoeta sau vinclul fulgerat pe Camp Nou din perioada Villareal? Craioveanu are tot dreptul să se dezechipeze pentru Villafames FC, după cum noi avem prilejul să citim și altceva decât pasiune nelecuită pentru fotbal printre rândurile acestui eveniment.

În realitate, destinul și palmaresul lui Craioveanu vorbesc despre picajul de care a avut parte fotbalul românesc în ultimii cincisprezece ani. Craioveanu a ajuns, fără voia lui, o unitate de măsură a derivei. Cifrele rostesc fără milă adevărul. Cu tot talentul lui, Craioveanu a jucat doar de paisprezece ori pentru naționala României. Sigur, s-a scris despre ostilitatea anumitor jucători față de el, dar până la urmă motivul principal pentru numărul mic de selecții e altul și ține de valoarea de atunci a lotului și, implicit, a fotbalului nostru. Craioveanu a avut, până la un punct, ceva din ghinionul lui Oblemenco, un alt nedreptățit de calibru al Olteniei. În perioada lui de vârf, naționala României strângea oricând patru-cinci atacanți eficienți și doi-trei mijlocași veritabili de creație.

Diferența dintre naționala de pe vremea lui Craioveanu și naționala de azi a României e diferența dintre pădurea ecuatorială și stepă (cu deschidere spre deșert). Pustiul a luat locul luxurianței, valorile s-au rărit, iar selecționerii par tot mai des niște arhitecți ai cârpăcelii și ai improvizației. Cu un deceniu și jumătate în urmă, Craioveanu era mai mult rezervă la națională. Astăzi, el ar ține loc de providență. Pe de altă parte, reapariția lui Craioveanu în fotbal atinge – măcar afectiv-nostalgic, dacă nu și altfel – și Universitatea Craiova. „Știința” lui Craioveanu n-a coborât niciodată sub locul trei, pe când cea de astăzi așteaptă resuscitarea fără s-o intereseze culoarea politică sau agenda donatorului de sânge și viață. E, după cum vedeți, destulă tristețe în această revenire atât de veselă în primă instanță. Craioveanu profită de atenția pe care i-o acordă astăzi presa și dă dimensiunea exactă a regresului nostru în fotbal. El ne pune în față o oglindă în care am refuzat să ne privim ani în șir. Iar acolo, în oglinda aceea, vedem cât de anemică e de fapt speranța noastră de viață fotbalistică. Oricât am simula optimismul, oricât ne-am lăsa îmbătați de lozincile triumfaliste ale unora și altora.