Brancardieri de suflete

„Asemenea ochilor cucuvelei, există gânduri care nu suportă lumina plină.” Fraza e montată ca un diamant în „Accabadora”, un roman despre asprimile Sardiniei rurale și despre o femeie care-i ajută pe cei grav bolnavi să treacă mai ușor dincolo. Tot a boală, a boală care cotropește și usucă, miroase la Universitatea Cluj, la Farul, la Sportul Studențesc și în general în locurile unde lipsa de bani s-a logodit cu lipsa de onoare și de cuvânt. Există și prin locurile acestea gânduri care nu suportă lumina plină, la fel ca în cartea Michelei Murgia. Gândurile prind cheag în mințile suporterilor și se revoltă în fața amestecului de melodramă și derizoriu care învăluie până la sufocare viața și zilele unor echipe altădată vesele și sănătoase. Prin tribune circulă echipaje de prim-ajutor care încarcă suflete pe tărgi și le duc departe de stadion, la întâlnirea cu o „accabadora” care le poate curma suferința într-o clipă.

Există totuși cazuri când frumusețea literaturii nu ajută. Vine o vreme când repertoriul clasic al nemulțumirii – ironii, ofense, amenințări și scâncete – e insuficient. Poți să mâzgălești ziduri, poți să umpli orașul cu afișe, poți să cerșești îndurare de la Înalta Poartă a Fiscului sau a Comisiei de Licențiere. Degeaba. Nimeni din fotbal n-are timp pentru suferința celuilalt. E nevoie de altceva: de o scânteie, de un gest, de o ieșire care să rupă monotonia tânguirii sterile. E nevoie de acel amestec de inteligență, bun-simț și empatie prin care poți atrage atenția asupra derivei fără să dai impresia că aștepți pomeni sau miracole. E nevoie de-o chemare la solidaritate – în numele azi-ului ponosit, dar și în amintirea unui ieri solar și aducător de plăceri.

În esență, asta cred că au gândit suporterii Universității Cluj care au cumpărat bilete de solidaritate la un meci pe care nu aveau să-l vadă. Am dat peste ei într-un reportaj de două minute și m-am bucurat. Câțiva oameni între patruzeci și șaizeci de ani, cu familii și credite la bănci, au vorbit despre inițiativa aceasta mai convingător decât i-ar fi putut instrui cel mai bun consilier de comunicare. Fără emfază și patetizări, fără furie și resentimente. Demn și chibzuit, dincolo de rivalități, partizanate și bănuieli. Nu cu aerul că participă la un parastas sau la o coregrafie de sensibilizare a autorităților, ci cu acea liniște de gospodar care repară ceva care i s-a stricat în casă. Ținându-și biletele în mână sau în buzunar, era limpede că nu-i preocupa doar binele imediat al echipei, ci și relația cu trecutul. Cu zeii ruginiți ai altor vremuri. Cu portretele lui Hațieganu, Guga, Cârjan, Sfera, Sepsi, Ivansuc și Cosmoc. Cu spadasinii romantici Dan Anca, Uifăleanu, Pexa, Șopterean și Câmpeanu. Cu Ștefan, Suciu și Sabău. Cu toți cei care s-au uitat o clipă, din lumea aceasta sau din alta, la brancardierii de suflete care au făcut coadă la casele stadionului. În numele unei idei, al unei pasiuni, al potcoavei negre de pe pânza albă.