Bănel și mersul pe bicicletă

Nici prin cap nu i-ar fi trecut cuiva o asemenea răsturnare de situație. S-a împlinit cu Grasshopper. Un stadion întreg l-a biciuit cu huiduieli pe Nicoliță în momentul înlocuirii. În timp, ici, colo, un pâlc uneori, o peluză altădată l-au avut de client pe Bănel. Niciodată însă un întreg stadion. Până acum, părea de-a dreptul imposibil să te superi pe Bănel. Iar dacă totuși îți propuneai să-l scoți de la inimă, nu avea cum să nu-ți treacă repede. Abia dacă s-a scurs un an de când peluza își punea mâinile în cap când îl vedea pe Nicoliță apropiindu-se de balon la câte o lovitură liberă. Catastrofă, nu era centrare care să nu ajungă în tribună. Ca să aibă concurență și Dayro Moreno. Urmau însă o repliere, un balon recuperat și un sprint de semifondist cu brațele rotite sus de tot, până la mărul lui Adam. Două, trei meciuri și până la urmă contestatarilor tot le trecea supărarea. Devotamentul lui Bănel le stingea oful. Nu și-l aduce aminte nimeni pe Nicoliță rățoindu-se la cineva, coleg sau arbitru, și-a asumat mereu vinovățiile, nu le-a pasat, nu a inventat complicități. Învățase să-și ducă școlărește mâinile la spate, cu capul plecat, ca și cum ar fi fost surprins de diriginte chiulind de la ora de mate. Iar iertarea a venit întotdeauna.

Și acum? Totul pare ceva mai complicat. În relația Bănel – tribună e cu siguranță ceva care ne-a scăpat tuturor de câteva meciuri încoace. Poate o reacție la nervi, poate un gest, ceva. Doar nu s-a trezit tot stadionul fluierându-l pe Bănel cu Grasshopper numai pentru o tentativă de bicicletă eșuată hazliu în meciul cu Brănești… E o vorbă: mersul pe bicicletă nu se uită niciodată. În fotbal, singura bicicletă pe care nu o uită nimeni vreodată e cea de la examenele medicale. Pe cealaltă, brevetată de Ronaldo, o învață doar unii.