Când Adi Popa va intra pe gazonul Arenei Naționale si îi va auzi pe cei 9000 de căini cântând în cea mai spectaculoasa peluză din Liga 1 , cea dinamovistă, va înțelege probabil si el că cea mai intensă rivalitate din istoria fotbalului nostru nu depinde de o serie de rezultate care au balansat in ultimii ani către una dintre cele două echipe. Măcar Adi Popa ar fi avut o scuză cand spunea recent ca Steaua-Dinamo nu mai este un derby dacă era din Prundu Bârgăului, dar el a fost crescut in tribuna stelistă, ar trebui sa simta altfel o asemenea chestiune.

Când deținutul Gheorghe Becali, fost Gigi, tocmai a încheiat de scris lucrarea închinată punții dintre lume și cer care este Muntele Athos, foarte probabil singura carte pe care cărturarul Becali a parcurs-o cât de cât în viața asta în care literele au fost a 544-a sa prioritate/pasiune, el a fost tulburat din starea de pașnică înălțare a cugetului și sufletului pe care ți-o aduce o asemenea întreprindere peste puterile de cuprindere a unui om normal de o declarație de război.

Petrolul a fost doar un candidat sub acoperire la titlu la începutul acestui sezon. După 8 etape, s-a produs deconspirarea: echipa este pe locul 6 în clasament.

Steaua nu trebuie să facă nimic special. Trebuie să se mențină în parametrii pe care i-a atins odată cu venirea lui Reghecampf. Și adversarii din jur se sufocă. Inclusiv CFR, un spectaculos foc de paie. Petrolul sucombă în urma politicii falimentare a mutării Bollywoodului la Ploiești după încropirea unei tichii de mărgăritar cu tot felul de num

În România au mai fost organizate evenimente sportive cu rezonanță internațională, dar meciurile de la EURO 2020 vor fi un apogeu. Arena Națională a primit 3 meciuri din faza grupelor și o optime de finală. […]

Din cei 4 negri mititei cu maximum de puncte după două etape și cu pretenții au mai rămas doar 2. Mai cu ajutorul unui Negruț cu mintea înnegurată când dă piept cu Arlauskis, mai cu […]

Scoțianul a câștigat duminică turneul de la Wimbledon, după o finală de vis cu Novak Djokovic, scor 6-4, 7-5, 6-4. Andy a devenit primul britanic învingător pe iarba londoneză, la simplu, după o pauză de 77 de ani

Ieri s-au împlinit 56 de ani de când Leon Rotman a câștigat primul său aur olimpic în 1956

„Gala Prosport – 15 ani” a fost un proiect fără precedent. Și, mai mult de atât, a fost o reușită fantastică. Imaginea de apogeu cu cele mai mari nume ale sportului românesc, Nadia, Elisabeta Lipă, Georgeta Andrunache, Gică Hagi, Ivan Patzaichin, Ilie Năstase, Ion Țiriac, Octavian Bellu, Nicu Vlad, Helmuth Duckadam, Laura Badea, Eduard Carol Novak și Alina Dumitru, cu toții împreună pe scena galei, va rămâne ca o secvență pentru eternitate. A fost cea mai mare densitate de legende pe o scenă din România.

Cu America a început globalizarea, atunci când europenii au colonizat lumea nouă. Cu America zilelor noastre se incheie globalizarea fotbalului. Singurul mare teritoriu unde fotbalul era un sport exotic botezat so

În pragul unei noi ediții a Jocurilor Olimpice, aș vrea să vă povestesc cum am fost sabotorul delegației olimpice a României în precedenta Olimpiadă.

Au fost multe afișe extraordinare de-a lungul finalelor de la Wimbledon, dar niciunul n-a strâns atât de multe semnificații precum cel al finalei din acest an dintre Federer și Murray. Un nou posibil câștigător britanic la Wimbledon după trei sferturi de veac, Murray, sau lupta lui Federer cu recordurile pe care Sampras le avea în fața sa: cele mai multe turnee caștigate la Wimbledon la simplu, 7, și cele mai multe săptămâni petrecute ca lider mondial, 286.

În urma incidentelor de la Ploiești, steliștii Martinovic și Stanca au scăpat de suspendare după cartonașele roșii încasate în jocul cu Petrolul, șase partide ale prahovenilor de pe teren propriu se vor disputa fără spectatori, iar clubul a fost amendat cu 60.000 de lei.

Putem privi ce s-a întâmplat în ultimul timp în fotbalul românesc și zâmbind un pic? Ia încercați!

I. Șaormăria DNA

La Miami, de recensământ se ocupă DNA. ª

Tatiana este o actriță XXX puțin cunoscută în România, deși originile ei se leagă de spațiul mioritic, mama ei fiind nascută în România, lângă Focșani, apoi emigrată în California în anii ’70.

Decarul Fiorentinei neagă orice conflict cu selecționerul României, dar recunoaște că situația e „delicată”

La începutul lui 2010, Adrian Mutu face ce știe mai bine: renaște. După un 2009 marcat mai degrabă de probleme personale, accidentări și diverse controverse, fotbalistul român a uimit Italia cu revenirea sa.

Adi, ai un început de an 2010 chiar de nota 10, cu șapte goluri în cinci meciuri. Cum ai reușit?
Jucând cu continuitate, simțindu-mă bine, fără probleme medicale. Sunt foarte motivat și foarte antrenat. În plus, toată luna decembrie nu am făcut altceva decât să iau pregătirea de la capăt, cu antrenamente zilnice.

Prandelli spunea după meciul cu Lazio că, atunci când nu ai nicio problemă medicală, jocul tău e extraordinar.
Mă bucur și îi mulțumesc pentru laude, dar cred că orice jucător atunci când nu are probleme și este pregătit iese în evidență.

Au apărut multe goluri cu capul de la tine, o situație nouă cumva. Are legătură cu noua poziție în teren pe care ți-a dat-o antrenorul tău?
Este o noutate poate la Fiorentina, pentru că la națională am mai marcat goluri cu capul. Mă bucur totuși că am adăugat ceva în bagajul meu tehnic.

Când mai vedem goluri cu capul marcate de Adrian Mutu la națională?
Nu știu, sperăm cât mai curând, atunci când o să primesc telegrama.

Muzician, actor și regizor de geniu. Kusturica, un renascentist al vremurilor noastre nebun după Maradona și Hagi.

Nu v-ați gândit să faceți un film și cu Maradona din Carpați?
Hagi a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai mari fotbaliști care a existat vreodată. Am fost fericit să-l pot vedea jucând. Hagi, ca și Maradona, avea capacitatea de a plonja neașteptat în necunoscut, în frumusețe. Ei au fost cei care au contestat rigoarea unui joc despre care se spunea că era jucat de mulți, dar era mereu câștigat de nemți. Nu voi mai face însă niciun film despre un fotbalist. Unul mi-a ajuns.

Despre Jocurile Olimpice se știe că găzduiesc zeci de competiții în paralel.

De fapt, sunt două mari și late. Una care durează două săptămâni și jumătate și în care China încearcă să ia fața Statelor Unite la snopul de medalii, iar România vrea să demonstreze că poate și ea să fie într-un anumit domeniu o națiune dezvoltată. Cealaltă competiție se întinde pe toți cei patru ani ai Olimpiadei și tinde să devină mai importantă decât prima. Este lupta laboratorului antidoping cu laboratoarele care produc

Două fenomene paranormale au fost sesizate în acest an la Wimbledon. Lipsa ploii este primul. Al doilea este prezența unui grup de oameni de fotbal din România la turneu. Inspirată de George Copos, care în timpul lui Euro a frecventat Roland Garros-ul, specia oamenilor de fotbal a ales Wimbledonul auzind că acolo este mai cool și decât la Burj al Arab. Dezamagirea a fost însă maximă. În primul rând, Gigi nici n-a putut să intre, Comisia spunând că el este interzis pe toate arenele. Nu s-a supărat și s-a dus pe Henman”s Hill, unde, cu fundul pe iarba de pe deal, și-a adus aminte de copilărie. Oricum, nu-i place un sport în care un patron nu-i poate impune lui Federer să rămână pe bancă.

Sara pe deal, Gigi a fost însoțit de Piți. La intrare, selecționerului i s-a spus că trebuie să fie îmbrăcat complet în alb. Ptiu, drace! Oricum, nici selecționerului nu-i place cum se joacă acolo. Jucătorii urcă la fileu, sunt ofensivi în loc să stea cu fundul pe linia de fund. Borcea a fost dezamăgit că nu a găsit semințe, iar Iancu că porțiile de frișcă cu căpșuni sunt prea mici. Bănel, în stilul lui dinamic, a vrut să se ducă să lovească și din

„Când vezi un milițian care a fost șef la clubul milițienilor, după ce și-a dovedit măiestria la echipa din comuna dictatorului, apărând cu vechiul pulan în mână moralitatea în acest Sin City care este fotbalul românesc, te simți în sfârșit protejat. Și cum să nu ne umplem de rușine când îl auzim pe poetul care a dus cultul dictatorului la rang de ‘artă’ cum ne ceartă acum cât de amorali suntem când îl hulim pe Satana? Solidarizăm și cu cel care păstorește destinele steliștilor în demersul său de a transforma culorile naționale în obiect de șantaj. Toți fanii Prison Break alcătuiesc o petiție, normal, on-line, pentru o continuare cu fostul pușcăriaș din exterior care îl acuză pe actualul pușcăriaș din interior că dirijează toate ‘pușcăriile’ de arbitri prin intermediari federali. Suntem mândri când ne imaginăm că nașul nostru a ajuns atât de înfipt la multinaționala lui Misel încât bradpiții din Top Class au început să ciordească pentru noi. Meciurile se câștigă la table, transferurile se fac pe un full de ași, retrogradarea se evită la o plimbare cu caleașca.” Un fragment din monografia „Eternul și fascinantul fotbal românesc”, lucrare girată de marele prieten al oamenilor de fotbal, Viorel Vremciubuc, și pe care Godfather și trepădușii o vor răspândi pe la fiecare chiolhan uefantastic.

Dragii mei,
M-am întors la Inverness. Nu pot să vă spun cât de fericiți au fost oamenii de aici să mă revadă. Ziceau că acum pot să-i strângă mâna unuia care a dat mâna cu fotbaliști ca Van Persie sau Robben. Vremea sărbătorii însă a trecut, iar acum ne-am pus din nou pe treabă. Trebuie să vedem cum scăpăm anul viitor de retrogradare, deși nu știu unde am putea retrograda din prima ligă scoțiană de fotbal. Poate în a treia ligă scoțiană de rugby. Nea Piți mi-a zis să nu-mi fac griji că nu prea reușesc să dau goluri nici cu Sfântul Mirren sau Regina Sudului. Mi-a dat exemplul său, atunci când în sezonul ”88-”89 a devenit unicul atacant titular din istoria Cupei Campionilor care a ajuns cu echipa sa până în finală fără să marcheze vreun gol. Nea Piți spune că eu trebuie să creez culoare. Tocmai de aceea el mi-a și dat să citesc Contele de Monte Cristo, cu un băiat care făcea ditamai culoarul numai cu un cuțitaș. Pentru că satul în care joc eu e atât de aproape de Polul Nord, nea Piți m-a mai rugat să țin sub observație jucătorii din Insulele Feroe cu care o să ne înfruntăm în preliminariile viitoare. Am înțeles că se întreabă unii cum m-a studiat nea Piți, deși joc la o echipă ce nu e transmisă nici de MLTV (Monstrul din Lochness TV). Hai, măi, studiul ăsta la secundă e valabil doar pentru fraieri ca Bratu sau Dănciulescu. Eu chem un ziarist de la o gazetă cu soția lui de la o antenă în vacanță la mine și se rezolvă cu imaginea. Hai, vă pup și ne vedem peste doi ani la Campionatul Mondial, că m-au rugat consătenii din Inverness să le aduc și de acolo niște autografe de la fotbaliști.

Fotbaliștii lui Victor Pițurcă ar fi avut mai mare nevoie de 15.000 de suporteri în galben la întoarcerea pe Aeroportul „Henri Coandă” decât în tribune la Zürich sau la Basel la meciurile de la Euro. Evident însă că o astfel de scenă nu se poate întâmpla decât într-o lume virtuală. Românii sunt dezamăgiți și nu le mai arde de încurajări. Însă dezamăgitor este și sensul în care înțeleg ei cuvântul „suporter”. Am lăudat prezența în număr mare a românilor la Euro și faptul că au cântat la karaoke imnul pe stadion.

Nu făceam însă decât să aplaudăm normalitatea, ca atunci când lăudam două echipe din campionatul nostru că au jucat într-un meci corect. Ce au făcut fanii noștri la Euro fac suporterii tuturor națiunilor civilizate. Mulți dintre românii prezenți în tribune la meciul cu Olanda au demonstrat însă că, de fapt, rămân reprezentanții categoriei de non-suporteri. Suporteri de scor. Cei care îți sunt alături doar când îți iese un rezultat onorabil, cum s-a întâmplat cu Franța și Italia.

În urmă cu câțiva ani, în plin război hagiano-pițurcian, uzurpatorul cu numărul 10 ne îndemna să aflăm de ce selecționerul exilat se purta la chelie la un moment dat în anii 80.

O întrebare puerilă în aceste zile, în care Cannavaro, cu un scalp ras, câștiga orice concurs de look sexy în lumea fotbalului, are un cu totul alt sens dacă răspunsul e căutat în negura anilor 80. Erau vremuri când frizura zero era privilegiul celor care mergeau la „facultate”. N-am aflat niciodată clar dacă Pițurcă chiar a fost „student”, dar este de notorietate faptul că el a devenit un „doctor în științele norocului”, un domeniu condamnat în comunism, când se purta materialismul, dar numai dialectic.

Trenul de Zürich. În compartiment, doi călători. Românul, volubil cum îl știm, se bagă în seamă. Cel din față însă îl privește absent. Românul își ridică privirea și vede valiza vecinului de compartiment tapetată cu însemnele squadrei azzurra. Și-și dă seama cum să deblocheze discuția: „Alessandro del Piero, Antonio Cassano, Marco Materazzi…”. Italianul ridică și el privirea și vede valiza românului tapetată și ea, însă cu anunțuri publicitare: „Cumpăr io teren în Cluj.

Am fost la vot. Îmi pierdusem cartea de identitate, așa că m-am înarmat cu cartea de alegător și ca rezervă mi-am luat și pașaportul. La secție am aflat că „docomentili” nu sunt bune – cartea de alegător „pentru că așa ceva poate să-și facă oricine”, iar pașaportul pentru că nu este diplomatic. După ce nu m-a lăsat să-mi bag codul PIN în urnă, doamna cu ștampilele mi-a strigat triumfătoare: „Unde-i lege nu-i tocmeală!”.

Nu este savuros să auzi așa ceva într-o țară al cărei premier votează cu cartea de alegător în fața a mii de camere tv? Poate că era o carte de alegător diplomatică… Noroc că în fotbalul românesc tocmeala este politică de stat. De exemplu, poți să te tocmești în jurul invitației la DNA, așa cum ne arată Primul Rebel din Ghencea.

Cariera lui Olăroiu în România este destul de greu de definit. Haideți să luăm numai perioada Steaua. Ca palmares european, nimeni nu-i poate sta alături după 1990 cu acea semifinală de Cupa UEFA și cu cele 5 puncte din Champions League. În România, Steaua sa a fost însă una dintre cele mai insipide campioane. O spun clasamentele simpatiilor steliste care îl plasau mereu pe looserul Protasov în fața mult mai titratului Olăroiu.

Fostul coechipier al lui Dună se întoarce acum din fotbalul „care se caută” (împrumutăm de la Mister) printre dune și ne spune superior (poate din cauza înălțimii reporterițelor) că el nu mai ar avea nicio motivație să se întoarcă în România și că dacă n-ar avea nicăieri în lume unde să antreneze și tot n-ar antrena în România. Mă g

Zizou ne-a trimis vorbă prin Nadia că nu avem nicio șansă la Euro. Și înainte de Mondialul din ’94 Zidane negru, Pele (de ce nu ar exista și Zidane negru, nu doar Pele alb?) nu ne băga deloc în seamă, iar adversara noastră din grupă, Columbia, era văzută de brazilian drept marea senzație a acelei ediții. Am văzut până la urmă cât de răsturnată a fost de fapt realitatea…

Trebuie să plecăm de la ideea că meciurile se vor juca între fotbaliști și nu între branduri. Cheia mi se pare a fi la meciul cu Franța. Domenech rămâne un „autist” imun la orice sugestie venită din exterior. Să sperăm că el va rămâne fidel „mâinilor moarte” care îi sunt atât de dragi precum Vieira, Thuram sau Djibrill Cisse, și că va continua să țină în afara primului „11″ supervalori aflate în mare formă, precum Flamini, Evra, Mexes sau

S-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Pentru că până la urmă fotbalul se joacă cu jucătorii din teren și nu cu spectatorii din tribună. Dacă ar fi să o judecăm după fanii săi, Glasgow Rangers ar trebui să fie an de an câștigătoarea trofeului Champions League. Însa Rangers, umplut cu peste o sută de milioane de euro datorii, nu mai are în echipă nume ca Ally McCoist, Brian Laudrup sau Paul Gascoigne și lucrul acesta se vede.

Zenit este o echipă care a jucat finala cu șapte titulari ruși și lucrul acesta mi-o face mai simpatică decât formația cu cel mai fermecător fotbal din Europa, Arsenal. Echipele de club trebuie să-și păstreze cât de cât identitataea națională pentru ca experimente precum CFR Cluj, în care Trică se străduiește să ne amintească faptul că vorbim de o echipa românească, nu vor fi niciodata iubite cu adevărat. Apreciate sau admirate da,

Cea mai mare problemă a organizatorilor finalei Cupei UEFA de la Manchester și chiar a guvernului britanic este rasismul suporterilor ruși.

Există temeri că în timpul meciului fanii lui Zenit îi vor agresa cu scandări rasiste pe jucătorii de culoare ai lui Rangers. Un argument pentru aceste temeri îl reprezintă o declarație mai veche a antrenorului Dick Advocaat, care a spus că ar aduce jucători de culoare la Zenit, dar nu prea poate din cauza „suporterilor”.

Pești cu valize cu bani, curve cu jambiere, hoți cu fluier, penibili cu decorație, șefi penali – toți aceștia alcătuiesc formula magică a minunatului nostru campionat „Legați-i Întâi”.

Așa se întâmplă într-un fotbal unde mai multe camere tv sunt îndreptate către „loja inculpaților” decât către gazon.

Și totuși, dacă îți mai arunci privirea către iarbă, poți observa că, de exemplu, la CFR, în oceanul de străini banali aduși cu sume indecente și plătiți cu salarii obeze, există un fotbalist rasat, Dubarbier, care merită infinit mai multă atenție decât atacantul de operetă venit la Cluj tot cu trenul de Pampas.

Acum, la ceas de sărbătoare, când ne pregătim să celebrăm minunatul succes al CFR-ului, aș vrea să-i aduc și eu un fierbinte omagiu celui care a făcut posibil visul provinciei de a detrona Capitala. Evident mă refer la Arpad Paszkany, un cetățean de ale cărui acțiuni în justiție este interesat însuși președintele Traian Băsescu, deși există mii și zeci de mii de români care au treabă cu justiția fără ca președintele să mai fie interesat de ei. Și cum am luptat alături de Băsescu împotriva celor „300″ de parlamentari răi în bătălia de la TermoPILE, oamenii de care este el interesat, mă intereseaza și pe mine.

Marele Derby a fost ultima înfruntare relevantă pentru selecționerul Pițurcă înainte de Euro. Este greu de crezut că din diaspora mai pot apărea surprize în aceste ultime săptămâni de sezon.

Dinamo – Steaua a oferit două mari răspunsuri – cine va câștiga campionatul și cine trebuie să joace alături de Mutu la Euro. Dacă Pițurcă ar fi consecvent principiilor sale, nu ar trebui să existe vreo umbră de îndoială în privința dilemei Marica sau Bratu. Și cum chiar și în jocurile de noroc trebuie să fii consecvent propriei filosofii…

Erau vremuri fără plasme cu catralioane de culori. Dinamo juca cu „albele”, Steaua cu „negrele”.

Gazonul era gri ca toată România acelor vremuri. Însă peste ani aveam să aflăm că poate fi și mai rău. Pe atunci nu trebuia să ne îngrețoșăm văzându-l pe Ion Alecsandrescu cum se duce la biserică cu un sobor de bodyguarzi sau să citim că nevasta nu știu cărui șmecher de la Dinamo era campioana bacșișurilor lăsate la coafor.

Ca să nu mai zic că era de neimaginat ca suporteri dinamoviști ai acelor vremuri să se ducă la Cămătaru și să-l roage să-și spargă fața cu Bumbescu „pe bune”.