A câștigat Roland Garros-ul junioarelor, în 2009, la dublu. A jucat alte două finale în Grand Slam-uri în același an, plus prima finală sută la sută românească la un Slam, în 2008, împotriva Simonei Halep. Totalul carierei: patru finale de Mare Șlem, la junioare. În plus, are și un titlu de campioană europeană U18, câștigat la 16 ani. Ajunsă la 26 de ani, cu două operații la genunchi, fostul număr trei mondial la U18 a constatat, o dată în plus. că banii s-au terminat.
Din păcate, nu este singura jucătoare din România care s-a lovit de această realitate. Pentru Elena Bogdan, soluția în urmă cu doi ani a venit de la un proiect finanțat cu bani din Anglia, care s-a dovedit însă a fi o armă cu două tăișuri pentru cariera ei. În 2018, ultima soluție a fost platforma de crowdfunding gofundme (puteți accesa AICI chiar link-ul pentru Elena Bogdan). Ioana Roșca, la începutul anului, lansase un strigăt de ajutor similar, arătând realitatea săracă a tenisului din țara care dă numărul 1 mondial. În patru luni, Elena Bogdan a strâns puțin peste 1.700 de dolari, cu ajutorul a 42 de oameni, dintr-un minim necesar de 20.000 de dolari. Țelul anunțat: să devină numărul 1, la dublu.
ProSport a stat de vorbă cu Elena Bogdan, pentru a înțelege cum o sportivă ce are la temelie patru finale de Grand Slam în CV este nevoită să caute soluții extreme pentru a-și continua cariera.
„Toată lumea, când aude numele meu, se gândește la acea finală cu Simona Halep, de simplu. A fost un moment foarte frumos pentru mine. Mi-amintesc că a fost și domnul Țiriac la meci. Dar anul următor, la Roland Garros, eu am câștigat la dublu! La simplu am pierdut în optimi, dar la dublu am reușit să câștig (n.r. – 2009). Am avut rezultate bune, dar mai mult la dublu. După aceea, am trecut la senioare. Și simt că nu am făcut această trecere la fel de bine cum aș fi putut să o fac. Cred că au fost foarte importanți oamenii pe care i-am avut lângă mine în perioada aia, care nu erau foarte pregătiți să mă sfătuiască în ceea ce urmează și în ce ar fi trebuit să fac în continuare. Eu, acum, vreau să mă concentrez pe dublu„, spune Elena. Este constrânsă, de altfel, să o facă, din două direcții.
Sacrificiul dinaintea startului: „Am plecat de acasă la 13 ani. Integrarea a fost grea, pentru că nu eram la fel de bogată ca cei de acolo. Eram, cumva, marginalizată”
„La 13 ani, am plecat din Craiova, m-am mutat la Constanța să mă antrenez. M-am antrenat alături de Simona și de mulți alții, cam doi ani. În Craiova, de pe la 12 ani nu prea mai aveam cu cine să mă antrenez. De aceea, părinții mei au luat decizia să mă mut. A însemnat un efort financiar foarte mare. Am plecat cu bunica mea. Am stat cu ea un an, până când ea s-a îmbolnăvit și nu a mai putut avea grijă de mine. Atunci, am angajat o doamnă care să stea cu mine permanent, să îmi gătească, să îmi spele, să îmi facă de mâncare. Eu aveam 13-14 ani și nu puteam să fac chestiile astea„, își amintește Elena Bogdan prima cumpănă.
„Mi-a fost greu. Am fost departe de părinți de la o vârstă mică. Nu eram foarte plăcută, iar integrarea a fost grea, pentru că nu eram la fel de bogată ca cei de acolo, care mergeau la același antrenor și aveau posibilități financiare mult mai ok. Eram mai mică de vârstă, eram din provincie, nu aveam aceleași posibilități financiare și eram, cumva, marginalizată. Nu am avut prieteni – mai mult de asta mi-a fost greu. M-am simțit destul de singură„, mărturisește, ezitant, dar cântărind cuvintele, cea pe care apropiații o știu de Emma.
Elena Bogdan, cu unul dintre multele trofee pe care le-a câștigat. Foto: arhivă personală
„După doi ani, m-am mutat la București, singură, iar lucrurile s-au schimbat un pic. Mă maturizam – în vârstă, în joc – și aveam nevoie de altceva, de o altă viziune. Am lucrat cu Ovidiu Popescu, cam doi ani – o colaborare foarte frumoasă și o schimbare foarte bună în momentul ăla. Am stat la clubul sportiv Olimpia, unde sunt încă legitimată, care îmi oferea cazare, masă, indemnizație. Așa mi-am permis să stau singură, pentru că nu mai aveam de făcut prea multe. La 16 ani am plecat cu echipa ITF prin lume, într-un circuit cu toate turneele: Roland Garros, Wimbledon, US Open plus altele, unde ei au plătit absolut tot. A fost de super-ajutor pentru părinții mei și pentru noi, ca familie. Acolo, lucrurile au început să fie bune„, spune Elena Bogdan. Atunci au venit finalele de Mare Șlem.
„Federația Internațională de Tenis are un program, anual, care ajută juniorii din țări mai puțin dezvoltate, printre care se numără și România, care nu au posibilități așa mari să susțină sportivii să crească. Te poți califica dacă te aflii în Top 40 în lume. Eu eram, atunci, acolo și am fost selectată. A fost o oportunitate, dar a fost și foarte greu. Am jucat 8 concursuri în 2 luni, în fiecare săptămână aveam turneu. M-a dezvoltat enorm și chiar atunci am făcut și finala cu Simona, la Roland Garros, cât am fost cu ei” Elena Bogdan
Operații la genunchi, la patru ani distanță: „La genunchiul stâng am artroză de gradul 3. La gradul 4 se pune proteză. Dar medicul mi-a dat OK-ul să joc. Doar dublu”
„Prima operație a apărut, la fel ca și a doua de altfel, pe suprasolicitarea meniscului. Așa a spus medicul și i se poate întâmpla oricui. Am încercat cam două luni de fizioterapie, nu a trecut și a trebuit să operăm. Nu am jucat concursuri șase luni. MI-am revenit ușor-ușor, am început să joc mai bine la dublu și am intrat în prima sută. Am simțit că e ceva acolo„, derulează firul poveștii Elena Bogdan. Fizic, mental, era hotărâtă să se axeze pe dublu, considerată de mulți proba a doua, dar o soluție care s-a demonstrat nu doar viabilă, ci și de succes pentru Horia Tecău, Florin Mergea, Raluca Olaru, frații Bryan și câți și mai câți.
Însă calculele hârtiei spuneau altceva. Era nevoie de bani. Și planul s-a schimbat. „Anul trecut s-a ivit o oportunitate și financiară, și de antrenor. Un sponsor, din Anglia, a fost dispus să plătească un antrenor suedez, care voia în mod special să ajute jucătoare venite după accidentări să își atingă potențialul. Plăteau toate cheltuielile. Dar, dorința lor a fost ca eu să joc și simplu. Am jucat și simplu, și dublu și a fost, se pare, mult prea mult pentru mine. Poate a fost și o pregătire făcută necorespunzător. Am cam lucrat mult și fără cap. Așa a apărut, pe lângă o fisură la menisc, o fisură și pe cartilaj”. Consecința: o nouă vizită la chirurg, la patru ani distanță.
Cicatrici micuțe stau mărturie pentru calvarul trăit din cauza genunchiului de Elena Bogdan. Foto: arhivă personală
„Cartilajele mele sunt destul de deteriorate în momentul acesta și doctorul mi-a spus că, la genunchiul stâng cel puțin, am artroză de gradul 3. Există doar 4 grade. La gradul 4 se face operație de înlocuire și se pune proteză„, expune Elena Bogdan un diagnostic care ar bântui orice tânăr de până în 30 de ani. „Așa că balanța mea a devenit asta: mai joc sau nu mai joc? Că totuși… nu vreau să ajung să îmi pun proteză la genunchi la 26 de ani. Nici acum, dar nici pe viitor. Este mult prea mult pentru cineva de vârsta mea, pentru sport. Dar, doamna doctor care mă vedea săptămână de săptămână mi-a zis: te-ai recuperat incredibil, mai repede decât mă așteptam și mai bine decât mă așteptam. Dacă îți place într-adevăr, atunci cred că poți să joci. Dacă îți dorești cu adevărat. Dar dublu. Pentru că este efortul mai mic. Mi-a dat OK-ul. Fizioterapeutul cu care am făcut recuperarea, Marcel Profirescu, mi-a dat și el OK-ul și mi-am dat seama că îmi doresc să fac asta în continuare„, mărturisește Elena.
„Până acum nu am avut niciodată perioade lungi în care să mă concentrez doar pe dublu. Dar simt că dacă aș merge la concursuri doar pentru dublu, cu o parteneră stabilă, ar ieși foarte bine. Pentru o jucătoare de dublu sunt încă tânără. Avem exemplul Kvetei Peschke, care a fost #1 demult și a revenit acum 2-3 ani. Are 43 de ani (n.r. – este #13 mondial la dublu). A revenit și a făcut finală la Wimbledon. Se poate. La 26 de ani mai am și 15 ani de carieră în față! Dacă mă lasă Dumnezeu…” Elena Bogdan
A vorbit cu multă lume. „Mama mi-a zis – vezi că după tenis, tu ai o viață de trăit. Să te gândești bine, ce faci, să îți pui sănătatea pe primul plan, că e cea mai importantă. Cuvintele astea ale mamei au contat. M-au pus pe gânduri. Am stat, recuperarea trebuia făcută oricum, dar mi-a dat mult timp de gândire. Bineînțeles, după ce faci atâta recuperare și nu joci tenis timp de trei luni, ți se face dor. Abia așteptam să joc tenis din nou. M-am dus la niște prieteni, am jucat tenis și am simțit din nou plăcerea aia, pură, pentru sport„, mărturisește Elena
„Înaintea accidentărilor, cred că a venit lipsa de încredere”
„Înaintea accidentărilor, cred că a venit lipsa de încredere. Am fost genul de sportiv care a muncit foarte mult, iar asta nu s-a schimbat și nici nu o să schimbe vreodată. Dar, efectiv, lipsa de încredere și de sprijin, inclusiv financiar… Nu am avut niciodată un sponsor în România, care să îmi dea bani. Doar nișe haine. A trebuit să stau cu antrenorul meu în cameră, pentru că nu ne permiteam să îi plătim și lui o cameră separată. Trebuia să găsim tot timpul turnee cât mai aproape de acasă, pentru că nu ne permiteam să zbor în Asia, sau în America, unde erau bilete scumpe. A trebuit tot timpul să fim foarte chibzuiți în tot ceea ce făceam și asta cred că nu ne-a dat libertatea să facem tot ceea ce era nevoie pentru creșterea mea și tranziția la senioare„, spune cu o doză de amar Elena Bogdan.
De aici a venit stresul constant că trebuie să faci niște rezultate ca să acoperi banii băgați în turneul respectiv, dublat, într-un colț al inimii, împins cât mai în spate, de un regret – parcă nu ar fi trebuit să joc aici, parcă eu aș fi vrut și ar fi trebuit să fiu în partea cealaltă, unde merge altcineva…
Elena Bogdan a trăit tot spectrul de emoții pe terenul de tenis. Foto: arhivă personală
„A fost foarte frustrant, o perioadă bună de timp, să văd fetele pe care le băteam la juniori. Uite, cu Mladenovic jucam tot timpul de la egal la egal, la fel cu Heather Watson. Dar, în Anglia și Franța… ele tot timpul au primit wildcard-uri la Grand Slam-uri, având rezultate poate nici măcar la fel de bune ca ale mele, la juniori. Astfel, ele au ajuns să joace încă de la 17-18 ani pe tablouri principale. Noi, româncele, nu am avut șansa asta. Era destul de frustrant să vezi că noi stăm și ne strângem banii în turnee de 25.000, ca să ne facem clasamentul și ele primesc wildcard la turneu de Grand Slam unde, dacă trec un tur, pot să facă așa (n.r. – pocnește degetele) – 100 de puncte. Și bani – pe vremea respectivă erau 30.000 dolari. Iar noi tot ne gândeam – mamă, dacă luam eu 30.000 îmi ajungea un an întreg să joc turnee! Foarte dezechilibrată balanța…” Se aduna și faptul că alte junioare aveau tot timpul alături antrenor, preparator fizic, unele chiar și fizioterapeut.
În plus… Elena Bogdan trage o gură de aer în piept și se eliberează. „Hai că o spun și pe asta. La juniori, eu am fost locul 3, cel mai bine. Ei, erau alții în spatele meu, tot în Top 10, dar plasați pe 7, pe 8, pe 10, la fete și la băieți, care aveau contracte cu Nike și Adidas, primeau câteva zeci de mii de dolari pe an, pe lângă haine. Eu, având rezultate mai bune decât ei, tot ce am obținut a fost un contract cu Lotto, prin care primeam doar haine. Niciun ban. Și asta a fost frustrant! Doar pentru că sunt din România. A fost valabil pentru toate – eu, Simona Halep, Ana Bogdan. Nici ele nu aveau contract cu bani„, spune Emma.
Elena Bogdan a fost o stângace promițătoare în perioada junioratului. Foto: arhiva ProSport
Iar cel mai dăunător aspect, crede Elena, a fost un aspect care i-a turnat plumb în picioare. „În ultimii ani am jucat cu multă presiune venind spre mine. Venind după juniorat, am simțit că toată lumea are așteptări de la mine, a apărut teama de a nu-i dezamăgi pe alții. M-am gândit mult prea puțin la mine și la nevoile mele. Pe părinți, pe antrenor, pe cei din Federație, pe toți din tenis. Simțeam că toți așteaptă ca eu să cresc și eu nu mai cresc! Eu nu mai reușesc odată! Au fost tot felul de gânduri din astea, nocive. Nimeni nu m-a învățat atunci cum să le gestionez. Cum să gândesc și cum să fiu pozitivă și să am încredere„, mai povestește Elena.
Dublul care i se potrivește mănușă ‘creativei Elena’
Se spune că în tenis este greu pentru un jucător să treacă de la mentalitatea de la simplu, acolo unde tot timpul ești tu contra celorlalți, la aceea de a face echipă. Elena însă vede altceva. „Pentru mine nu este un șoc. De mult am simțit că îmi place să joc dublu. Nu m-a deranjat niciodată faptul că trebuie să împart. Într-adevăr, sunt mult mai puțini bani la dublu, mi se pare o diferență mult prea mare și nu e ok, dar îmi place să împart terenul, să am chimia aia cu cineva pe teren. Este și mai distractiv, iar eu, oricum, cred că sunt o persoană creativă. Am avut norocul ca primii trei ani de școală să îi fac pe sistem nemțesc, în Craiova. Din păcate, după clasa a treia s-a desființat. Acolo, mi-am dezvoltat latura asta mai creativă, pentru că era foarte multă pictură, muzică și foarte mult lucru manual. Mai puțină matematică, română. Per total, m-aș caracteriza mai mult ca fiind o persoană creativă decât o persoană competitivă. Iar tenisul este locul care îmi dă voie să mă exprim așa cum îmi doresc. Cred că și tenisul poate fi o artă, nu doar o competiție„, trage concluzia Elena Bogdan.
Elena Bogdan preferă să picteze și să deseneze abstract. Foto: arhiva personală
„Simt că am fost întotdeauna îndrăgostită de sport, de jocul în sine. Tenisul e un joc – ai o minge și lovești de pe o parte a fileului pe cealaltă. Am fost întotdeauna îndrăgostită de tenis. Ceea ce ne face pe noi să nu-l mai iubim sunt toate aceste lucruri care vin alături de el: presiune, dorința de rezultate, așteptări, frustrări, accidentări. Cumva, când ești atât de băgată în el și simți și toate chestiile din jurul lui, începe să nu îți mai placă și să nu mai vrei. Uiți și nu mai poți să vezi imaginea de ansamblu. Când te dai un pas înapoi și vezi toată chestia asta, nu mai simți frustrări, îți dai seama că tu iubești sportul ăsta. Am stat atâta timp departe de el, încât mi-a dat șansa să îl privesc din nou așa, pur, frumos. De acum știu că pot privi tenisul altfel. Mai relexată. Întotdeauna, cât am jucat tenis, am simțit că nu a fost sută la sută alegerea mea. Jucam pentru ei, nu pentru mine. Am fost implicată într-un contract din care nu am putut să ies, deși îmi dăuna fizic, m-am simțit prizonieră. Acum, este alegerea mea” Elena Bogdan
„Îmi place foarte mult de Bethanie Mattek-Sands. Îmi place cum joacă, dar mai ales cum e ea pe teren, ca stare și cum vede jocul. Este una dintre jucătoarele care se bucură foarte mult de acest sport. Asta se vede și prin rezultate. La ea mă uit admirativ, într-un mod mai special” Elena Bogdan
Pagina de donații dedicată Elenei Bogdan o puteți accesa urmând link-ul acesta.
„Eu sunt o jucătoare puternică, servesc bine și pot spune că am un joc destul de solid de pe spate”, spune Elena Bogdan despre sine. Foto: arhivă personală
Elena Bogdan spune că fotografia realizatăde Neal Trousdale, în 2018, este favorita ei, pentru că are impresia că exprimă tot optimismul ei
Elena Bogdan, în acțiune. Foto: arhiva ProSport
Care e cel mai bun portar dinamovist din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER