EXCLUSIV | Senzaţionala poveste a lui Firicel Tomai. “Tenisul mi-a oferit şi viaţă pentru că la 14 ani am avut o problemă la aorta principală". Lucruri neştiute despre "greii" Hănescu şi Pavel: "Andrei? 4 şi 4!"

19 mar 2019 2205 afişări Tenis
EXCLUSIV | Senzaţionala poveste a lui Firicel Tomai. “Tenisul mi-a oferit şi viaţă pentru că la 14 ani am avut o problemă la aorta principală". Lucruri neştiute despre "greii" Hănescu şi Pavel: "Andrei? 4 şi 4!" Firicel Tomai a descoperit rapid că posedă un har pedagogic. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport 5 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7966/17912890/3/tomai-img-4986.jpg

"Stăteam în nordul României, pe lângă Baia Mare, şi i-am cerut tatălui meu să îmi cumpere o paletă - pentru că nu ştiam cum se numeşte exact - şi o minge de tenis. Mi-a adus o paletă de tenis de masă. I-am spus că vreau una mare. Cred că e un har pe care ţi-l dă Dumnezeu, un destin. Aşa cum mulţi copii, când sunt mici, le cer diferite lucruri părinţilor, aşa cred că am cerut şi eu. Bine, am cerut să am şi vioară la un momet dat, dar după o lună de zile m-am lăsat."

Aşa începe povestea lui Firicel Tomai. Acum, este un nume important pe lista antrenorilor din tenisul românesc, firul vieţii sale împletindu-se, decisiv, cu cel al lui Victor Hănescu. Apoi, pentru o perioadă, cu cel al Simonei Halep. A experimentat şi viaţa de profesor în diferite forme: a fost şi la catedra de liceu, a fost şi antrenor cu normă întregă - concentrat pe şlefuirea jocului unui singur om, iar acum lucrează cu un grup de juniori, în care îşi investeşte experienţa, împărţindu-şi timpul şi resursele.

ProSport l-a găsit pe Firicel Tomai la finele unui antrenament cu Dragoş Popeangă (17 ani, junior din Top 10 la nivel naţional) la Centrul Naţional de Tenis. Vă invităm să descoperim povestea unuia dintre oamenii care, luând loc în lojă, aduce în prim-plan poveştile care captivează şi se scriu, mai în forţă, mai cu slice, pe terenurile acoperit cu praf cărămiziu şi care pune cărămizi în îndeplinirea unor vise.


Ca jucător, Firicel Tomai nu a ajuns printre cei 60 de sportivi care au reprezentant România în Cupa Davis de-a lungul anilor. Foto: Cezara Paraschiv, ProSport

"Uuuu... când am ajuns eu la tenis eram micuţ", mărturiseşte Firicel Tomai, antrenor în vârstă de 47 de ani. "Cu acea rachetă adusă de tata şi cu o minge băteam la zid, pentru că pe jos era pietriş şi mingea nu putea să cadă.

Dădeam la zid, iar tatăl meu, văzând că sunt pasionat, a decis să ne mutăm într-un orăşel mai mare. De acolo, după un an de zile de jucat tenis, pentru că, tot aşa, am evoluat destul de bine, m-am mutat la Baia Mare. Cam zece ani am jucat acolo, a fost o echipă frumoasă, cu antrenori care jucau bine tenis chiar pe vremea domnului Năstase şi antrenori pe care toată lumea tenisului îi ştie şi la Bucureşti. A fost o perioadă frumoasă până în '89, se învăţa bine tenis, mergeam cu echipa la turnee - pentru că erau campionate naţionale cu echipa şi individuale foarte puternice. După '89 a dispărut, jucătorii au plecat, iar nivelul tenisului a scăzut de la an la an foarte mult. Eu am venit apoi la Facultate în '91 şi am rămas aici"

Tatăl său îl văzuse jucând pe Ilie Năstase. "Eu, fiind născut în '72 şi, mai ales fiind dintr-o localitate la ţară, nu ţin minte să-l fi văzut, pentru că la 7-8 ani, în '80, când dânsul era pe final, nu se televizau meciurile. Cred că e un har pe care ţi-l dă Dumnezeu, un destin. Ideea e că tenisul mi-a dat foarte mult în viaţă şi pentru tenis vreau să rămân foarte corect, acesta este motivul pentru care nu vreau să fac niciun fel de compromis, nu vreau să înşel niciodată acest sport deosebit, care pot spune că mi-a oferit tot, şi bune, şi rele - foarte puţine, dar rele necesare, care m-au învăţat foarte multe. Poate că tenisul mi-a oferit şi viaţă, pentru că la 14 ani am avut o problemă de sănătate, la aorta principală", mărturiseşte Firicel Tomai, care explică mai departe.

"Datorită tenisului am descoperit-o, pentru că făceam controale medicale în fiecare an. Dacă, de exemplu, eu, care nu aveam semne evidente la momentul respectiv, nu o descopeream atunci, exista riscul, din ce spuneau medicii de atunci - ca la 25 de ani, 30 de ani, să fie un accident fatal şi să păţesc ceva. Erau medici foarte buni la Fundeni", spune cel pe care l-aţi văzut constant în loja "Uriaşului tăcut" din tenisul românesc.


Firicel Tomai nu ocoleşte niciun subiect. Foto: Cezara Paraschiv, ProSport

"Dacă ţi se urcă la cap, tenisul are grijă să te pună la pământ şi să te plesnească foarte rău"

V-a şi dezamăgit tenisul la un moment dat? Aţi pierdut vreun moment pasiunea pentru tenis?
Nu, creşte tot mai mult, tenisul nu are cum să te dezamăgească, e prea corect, e prea frumos,e prea calculat. Tenisul e matematică. Orice faci, se vede imediat, bine sau rău. Mai mult decât atât, e un sport foarte tăcut, este un fenomen tăcut. În momentul în care tu te desfăşori în raport cu el, de exemplu - îţi schimbi stările emoţionale sau mentale în negativ, dacă ţi se urcă la cap, începi să crezi că eşti cel mai bun, devii arogant, iinvidios, tenisul are grijă să te pună la pământ şi să te plesnească foarte rău. Iar de de cealaltă parte, dacă îţi dezvolţi modestia, smerenia şi toate lucrurile astea, tenisul îţi arată nişte părţi foarte interesante şi foarte plăcute.

Şi vezi rezultatul când copiii care vor să progreseze şi să îşi facă o carieră în tenis vin lângă tine şi ştii să arăţi un drum, să le arăţi nişte aspecte tehnice sau mentale ale tenisului. E o plăcere deosebită să vezi că un copil reuşeşte datorită indicatoarelor sau indicaţiilor pe care tu i le pui în faţă.

Care este diferenţa dintre jucătorul de tenis Firicel Tomai, de atunci, din tinereţe, ca reacţii, mod de abordare şi de înţelegere a tenisului, şi antrenorul Firicel Tomai?
Eu am fost un jucător de nivel mediu, dar am fost foarte, foarte emotiv. Am jucat cu toţi jucătorii, îi ştiu pe toţi, începând cu Pavel, Dinu Pescariu, la fraţii Voinea (n.r. Adrian - fost număr 36 ATP şi Marian) fraţii Vespan (n.r. - Lucian şi Iulian - cunoscut mai ales pentru parteneriate de succes cu Adrian Voinea, Vera Zvonareva şi Alisa Kleybanova), Ciprian Porumb - jucători foarte buni, pe care eu i-am admirat foarte mult. Ei erau în loturile naţionale şi erau nişte exemple pentru jucătorii din eşalonul doi. Sigur că şi eu voiam să joc bine, erau antrenori care şi acum sunt în viaţă şi care spuneau că o să ajung să pot să joc un tenis foarte bun, dar eu după aia mi-am dat seama că eu am fost un jucător foarte timid, iar în tenis nu merge cu emotivitate.

Acum îmi dau seama de fapt ce a lipsit unui jucător sau ce lipseşte unui jucător ca să ajungă să facă performanţă. Atunci nu îmi dădeam sama. Mă antrenam zi de zi, mergeam şi făceam antrenamente în speranţa şi în ideea că voi ajunge un jucător foarte bun, că aşa spuneau toţi - că dacă te antrenezi ai şanse să ajungi. Acum, din păcate, îmi dau seama că lucrurile stăteau cu totul altfel. Şi nu e vorba că am pierdut eu, am pierdut toţi.

Practic, atunci aţi realizat exact cât de dură este selecţia?
Da, în primul rând selecţia. Poţi să munceşti toată ziua, 10 sau 20 de ore pe zi, dacă nu ai anumite calităţi pentru tenis, nu ai şanse să ajungi spre un top, spre un clasament mai bun şi sunt nişte lucruri... Atunci nu se făcea mult stretching, pregătire fizică - nu exista termenul, nu ştia nimeni.

Se juca cu rachete de lemn, au apărut apoi rachetele din metal. Fischer-ul a venit cu nişte rachete din metal, din fier, sau apoi din aluminiu au apărut la un moment dat. Mingile au evoluat, toate chestiile astea. Cel mai important este faptul că mi-am dat seama că tenisul nu mai poţi să îl faci decât dacă trăieşti 24 de ore din 24 de ore pentru el. E vorba de antrenamentul total, în care orice faci - că mănânci, că dormi, că mergi undeva, că îţi petreci o oră de relaxare - o faci în interesul tenisului. Altfel, lucrurile nu prea mai merg.

Atunci, se juca şi opt ore pe zi, cel mai bun era Dinu Pascariu în perioada aia, apoi Andrei Pavel, toată lumea ştia că ei joacă patru ore dimineaţa şi patru ore după-amiaza. Se juca un volum de tenis foarte mare, dar veneai la tenis, jucai şi dublu, şi simplu, era şi un fel de distracţie - nu antrenament intens patru ore, dar apoi tenisul nu mai exista. Acum, din păcate, joci mai puţin, dar tot timpul celălalt trebuie să îl gândeşti în interesul tenisului.


Firicel Tomai o antrenează acum pe Keita Fatima, cea mai bună junioară a României potrivit clasamentului ITF actualizat pe 18 martie. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport

"Am avut simţul ăsta pedagogic de mic, cred. Apoi, a fost tot aşa, destin. Am ajuns la clasă cu profil de tenis la Racoviţă şi acolo am cunoscut 24 de sportivi. L-am observat pe Victor..."

Cât de grea a fost tranziţia spre antrenorat? Cât de greu a fost începutul?
De mic, de când eram la Baia Mare, cred că aveam talentul ăsta şi multă lume voia să joace cu mine, să îi învăţ şi pe ei. Am avut simţul ăsta pedagogic. Antrenor am ajuns, clar, în '96, când am terminat Facultatea la Bucureşti. Acolo a fost tot aşa, destin. Am ajuns la clasă cu profil de tenis la Racoviţă şi acolo am cunoscut 24 de sportivi, care au dat examen şi au intrat. L-am observat pe Victor, care era un copil foarte, foarte sărac.

Nu avea teren, nu avea unde să facă antrenament şi prin clasa respectivă am obţinut la început două ore pe zi, dimineaţă, aici, pe zgură. Iarna a început să se strice treaba, aveam în sală la CNT, de la 6 dimineaţa, apoi de la 5 la 6. Dar prin chestiile astea mi-a oferit posibilitatea să mă întâlnesc constant cu el, să îl pun pe picioare, să înceapă să se mişte lucrurile şi să găsim pe mai departe variante - să găsim un sponsor, să găsim metode de pregătire mai bune. El fiind foarte talentat, a evoluat destul de bine, a intrat în lot destul de repede, după câteva luni şi apoi a beneficiat mai mult, o perioadă mai lungă, de teren. Mai ales vara era bine, aveam zgura. Iarna nu aveam sala decât poate câte două ore pe zi, uneori patru, dar ne-am făcut treaba - el, care nu avea nimic în perioada aia.


Firicel Tomai îşi împarte acum viaţa între familie şi tenis. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport

Vedem în momentul de faţă că jucători din generaţia lui Federer (născut în 1981), apropiaţi ca date de naştere, Adrian Ungur (născut în 1985) sau Victor Crivoi (năcut în 1982), au făcut deja pasul spre antrenorat. Vi se pare că s-au grăbit?
Nu s-au grăbit pentru că, vă daţi seama... şi Federer, dacă nu era în Top 5, Top 10, Top 20 poate, nu ar mai fi jucat. El este unul dintre ce mai buni sportivi din lume. Când ajungi acolo sus, chiar dacă nu mai ai puterea necesară să te păstrezi pe locul 1, cu obiective clare, chiar dacă joci doar la anumite turnee... Prin faptul că eşti, totuşi, un jucător cu nume, jucătorii te respectă foarte mult, ai destule momente în care poţi face nişte rezultate, astfel încât  să rămâi între primii. Să fii între primii zece - chiar dacă ai 40 de ani, e o mândrie. Şi financiar e foarte bine, şi ca imagine. jucătorii de care spuneaţi, românii, s-au apucat de antrenorat, pentru că sunt locul 200, locul 400, 500 şi nu mai aveau nicio şansă la 35, 37 de ani să mai ajungă în prima sută. Şi în prima sută ajungi degeaba - mai mult consumi bani decât să câştigi.

Pentru un antrenor care lucrează mai mult cu juniori, există o dilemă, un conflict, între nevoia de a învăţa jucătorul să execute loviturile extrem de corect, ca la manual, şi a nu pierde acea doză de deiversitate? Pentru că vin asiaticele şi ne arată că poţi să joci tenis şi cu un forehand cu două mâini, se poate juca tenis şi cum o face Monica Niculescu. Există o dilemă pentru antrenor - cât corectezi nişte lovituri?
Depinde de fiecare antrenor. Fiecare şcoală de tenis are altă filosofie. Şcoala franceză de tenis, se ştie, nu pune deloc accent şi nu dă mare importanţă tehnicii. Ei lasă fiecare jucător să joace aşa cum se simte el bine şi cum găseşte mai uşor modalitatea de a juca.

Drept exemplu, dacă ne uităm la francezi - fiecare joacă în alt fel: Gasquet are o dreaptă foarte ciudată şi un rever dificil, Gilles Simon joacă cu totul altfel, Tsonga e un jucător de forţă. Erau şi jucătorii mai micuţi de statură - Santoro. La ei, jucătorii sunt creativi. În anumite ţări nu se prea merge pe creativitate, cum sunt asiaticii. Ei ştiu să lucreze, să repete şi să repete şi, prin exerciţiu, să devină nişte roboţi mai buni, mai performanţi, care să îi bată pe cei cu creativitate. Tenisul diferă de la suprafaţă la suprafaţă.

Pe hard consider că poţi face treaba asta mecanizată. Pe zgură, pe iarbă - lucrurile devin diferite. Dar, la particular vorbind, fiecare antrenor are, undeva, o filosofie a lui, are lucurile pe care pune accent foarte mult şi acolo depinde de fiecare cum vede modul de a juca tenis. Evident, depinde şi de jucător, pentru că tu poţi să încerci să corectezi anumite lucruri, dar sunt jucători foarte refractari, care nu acceptă şi atunci nu are rost să forţezi lucrurile. Până la urmă, există o alchimie între jucător şi antrenor, în care trebui să găseşti modalitatea cea mai bună şi cel mai important este ca jucătorul să se simtă bine pe teren, să nu îi iei plăcerea de a juca, să nu devină un robot care să nu mai ştie să creeze şi să gândească pe teren. 

Părăsim, pentru moment, universul antrenorului Firicel Tomai, aflând ce fel de tehnician este. "Pentru mine, tehnica e cel mai important lucru, pentru că economiseşte foarte mult consum de energie şi îi încarcă pe jucători cu energie şi le dă plăcerea de a juca. Dar în momentul în care identific un jucător care are o inteligenţă naturală de a juca tenis şi ştie să joace tenis pe teren deştept, atunci tehnica intră pe planul doi".


La antrenamente, Firicel Tomai lucrează cu sparring partner pentru elevii săi. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport
 

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.