Ion Cernea a rămas un om al luptelor, antrenor, arbitru, formator de arbitri, iar viața de oficial al unuia dintre cele mai vechi sporturi și-a construit-o alături de soția sa, îndrăgita interpretă de muzică populară, Irina Loghin. Povestea titlului mondial cucerit la Tampere are ceva din eroismul cursei cu pagaia ruptă, a lui Ivan Patzaichin. Ion Cernea a luptat accidentat, cu dureri la umăr. Vicempion olimpic ediția din 1960, de la Roma, medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 1964, vicecampion mondial la Yokohama – Japonia în 1961, deținător a zece titluri de Campion Național în cei zece ani în care a luptat la seniori (1955- 1965 la categoriile 52 ,57 și 63 kg), Ion Cernea a vorbit pentru ProSport la ceas aniversar despre victoria carierei și despre performanță în sportul de ieri și de azi.
Se împlinesc 50 de ani de la titlul mondial de la Tampere, din Finlanda. Sărbătoriți? Nici nu știam că astăzi fac se fac 50 de ani de la medalie (n.r. – râde). Medalia de la Campionatele Mondiale de la Tampere.
Vă amintiți exact cum a decurs acea zi? Rutina dinainte de concurs, evoluția dumneavoastră, a adversarilor? A fost cu cântec câștigarea acestui titlu de campion mondial. Am fost singurul din toată echipa care a ajuns atât de sus în competiție. A fost singura medalie luată de un român, în rest, numai ruși. Șapte ruși și un român. Era un titlu pe vremea aceea, „singur, românul Ion Cernea a putut să spargă frontul rușilor”.
Telegramă-document publicată de „Sportul Popular”
Și… Vă dați seama… eu am plecat acolo accidentat. Cu o lună înainte am avut o luxație la umăr și o lună nu am făcut decât alergare! La Poiana Brașov este un drum, de vreo șapte-opt kilometri. Mă uitam spre vârful dealului, luam un băț și cu mâna legată de gât, timp de o lună, am alergat spre vârt. Și apoi m-am prezentat la Campionatele Mondiale. Toți colegii mei ieșiseră din concurs, eu am rămas singurul care (n.r. – își ia o mică pauză, devine mai serios) să le spăl rușinea. Pentru că dacă nu luam nici o medalie… Am fost foarte încântat, Dumnezeu m-a ajutat și am ieșit campion mondial – titlul care îmi lipsea. Aveam doar locul doi, locurile 3-4, locul doi la Jocurile Olimpice. Mi-am spus întotdeauna – când iau titlul cel mare, mă și las. Și în ziua aia… m-am și lăsat de lupte.
De ce? Considerați că nu se putea repeta? Erau mai multe. Aveam o vârstă. La noi, la lupte, nu prea se duce cariera la fel de târziu ca la scrimă sau la alte sporturi. Cât ești tânăr și în putere, merge treaba. Așa mi-am spus eu – „mă las”!. Mă chemaseră pe la partid: „Acum trebuie să dai totul, că ești în vârful piramidei”. Le-am spus că am făcut cât am putut, că atât am putut. Absolvisem Institutul de Educație Fizică, eram angajat la Dinamo, am ajuns la Profesional, dar m-au băgat rapid antrenor federal. Am rămas la clubul Dinamo antrenor 20 și ceva de ani, în care am câștigat 19 titluri de campion cu echipa în România. Nu m-a bătut nimeni.
Pagina întâi a cotidianului sportiv „Sportul Popular”, miercuri, 9 iunie 1965
Ne întoarcem la ziua în care ați câștigat titlul mondial, la bucuria de după. Cum ați sărbătorit, cum a ajuns vestea la cei dragi? Eram în Finlanda alături de Ministrul Adjunct al Sportului, care mă simpatiza foarte mult, ținea enorm la mine. Când am câștigat și a început să-mi cânte imnul, i s-a făcut rău. A luat o mașină, s-a dus la hotel. L-am găsit acolo, ne aștepta. Desfăcuse o sticlă de șampanie, ne-am felicitat. Emoția cea mare a fost atunci când a început să-mi cânte imnul. Doar acela care îl simte, știe. Ești și departe de țară, sunt multe. A fost o medalie mare, pentru că am luat-o eu. Au mai luat-o și alții, și elevii mei după aceea, dar emoția aceea nu am retrăit-o niciodată. Nu te poți opri din lacrimi. Este o stare trecută de extaz. Este o bucurie care depășește orice limită și nu te poți stăpâni.
Ați câștigat titlul mondial cu dureri mari, accidentat. Aveți senzația în ziua de astăzi, privind la ce se întâmplă în sport, că uneori se renunță prea ușor, sportivii se vaită prea mult? Că e puțin altfel astăzi? Cred că eram mai bine pregătiți fizic, aveam și altă alimentație. Eram mai sănătoși. Și nu ne plângeam. Nu se punea problema să te duci la doctor dintr-o ciupitură de țânțar. S-a vorbit înainte de ediția aceea a Mondialelor, gurile rele, că de ce l-au luat pe Cernea, cu umărul? Spuneau – l-a luat că este prieten cu Corneanu. Dar dovada mea este că am câștigat, în fața întregii echipe, și cu mâna ruptă, am ieșit și primul. Noi înduram.
Dumneavoastră ați mers de multe ori la spectacolele doamnei Irina Loghin. V-ați cunoscut când erați încă sportiv, doamna Loghin a stat în tribună la concursurile dumneavoastră? De multe ori. Eram un grup, un cerc mai intim – noi mergeam la toate concertele date de ansambluri, ei veneau la noi. Așa m-am împrietenit cu Benone Sinulescu, mergeam la ei, mergeam la ștrand. Practic, la toate luptele noastre, veneau oamenii care ne cunoșteau. Sigur țipau mai tare decât ceilalți, dar era foarte greu să îi urmărim. Trăiau momente de bucurie cu noi.
Soția dumneavoastră a povestit că și petrecerile pe care dumneavostră le organizați, au pus cărămidă după cărămidă în relație. Cum erau aceste chefuri, unde era limita pentru sportivul Ion Cernea? Nu se poate face sport de mare performanță mergând prin restaurante, dar de Crăciun, de Paște, toate sărbătorile – le marcam. Nu făceam excese, nu treceam cu mult pârleazul, pentru că ne respectam pe noi. O zi din aia strică o lună de pregătire. Nu erau chefuri, erau pur și simplu întâlniri între cunoștințe.
Ion Cernea a aflat și a predat generațiilor următoare secretul performanței: „Am avut foarte mulți sportivi foarte talentați, care s-au bazat pe asta să facă performanță. Nu-i adevărat. Ai talent? Talentul acela trebuie pregătit, trebuie respectat pentru a face performanță”.
„Am jucat perinița la 12:30 cu Gheoghiu-Dej”
Sportivii care aveau cele mai importante performanțe, erau primiți de Nicolae și Elena Ceaușescu. I-ați cunoscut, este vreo întâmplare pe care o țineți minte? Țin minte o fotografie pe care am făcut-o împreună când am veit de la Montreal, de la Jocurile Olimpice din ”76. Când Nadia a câștigat aurul. Nicolae Ceaușescu a fost foarte încântat, a primit multe felicitări de la șefii de state din SUA până în Japonia. I-a fost frică să nu rămână Nadia acolo. Pe vremea aia, dacă spuneai două vorbe, că este rău comunismul, primeai cam 10.000 de lei, o mașină, un an de zile nu munceai nimic, învățai limba lor dar te primeau la ei. Ceaușescu a trimis atunci de la New York la ambasada noastră un echipaj cu avionul, au trimis două motociclete, o mașină de curse și au luat-o de acolo pe Nadia. 2.500 de kilometri au dus-o la New York și de acol au adus-o acasă. Pentru mine, mai vie este amintirea cu Gheorghiu-Dej. În 1960 luam singura medalie de argint la Jocurile Olimpice de la Roma. Și în anul acela am fost la Revelionul organizat la Casa Poporului, cea veche. Am fost chemați sportivi care aveam medalii la campionatele mai importante. Și am jucat perinița la 12:30 cu Gheoghiu-Dej, la acel Revelion. Am fost oarecum apropiat de Ceaușescu, pentru că eram vecin cu fratele lui, am stat 10-15 ani peste drum, de casa lui, în zona Primăverii. Florică Ceaușescu (n.r. – Florea Ceaușescu, cu patru ani mai mare decât Nicolae), un om de nota zece. Îi cunoșteam bine. Ceaușescu ținea la orice sportiv care reprezenta țara cu cinste, ținea la sport.
Dar sunt niște legende prin presă că Elena Ceaușescu nu o avea deloc la inimă pe soția dumneavoastră, Irina Loghin… Ceaușescu și Ștefan Andrei, ministru de externe – îi simpatizau Irinei toate melodiile. O chemau întotdeauna de ziua lor de naștere, la orice serbare și cântau cu ea, cântau toate versurile. Dar Elena nu doar pe Irina o privea ciudat. Să vă spună Ștefan Andrei ce pățea: nu suporta în general pe oricine intra în grațiile soțului ei. Voia să controleze tot ce se întâmplă pe pământul ăsta. Era slabă de înger, nu era cea mai nimerită soție pentru el, dar pe-asta i-a dat-o Dumnezeu, cu ea a murit.
„Durerea este foarte mare”
Ați călătorit în afara Românie ca sportiv, ca arbitru internațional, antrenor federal, profesor la Academia de Studii Superioare din Paris. Ați avut vreodată tentația să nu vă mai întoarceți în România de la o competiție, de la un curs? Ați avut oferte să rămâneți într-o altă țară? Am avut multe oferte, dar niciodată nu mi-am dorit asta. Am visat o dată că s-a întâmplat asta, că am rămas nu știu cum în America și era să mă omor în somn – că ce tâmpenie am putut să fac. Nu ne-am pus întrebarea, simțeam plăcerea de a fi român. Este o zicală scumpă, dar abia așteptam să ajungem acasă, să ne vadă lumea. Era o mare bucurie.
Cum percepeți de exemplu alegerea unui sportiv din actuala generație, care refuză o convocare la națională? S-a întâmplat recent cu Simona Halep, dar nu este singura. Înțelegeți cum fac alegerea asta? Durerea este foarte mare. Dar pe atunci nu luai 10 dolari la tine sau 100 de dolari și plecai unde voiai, când voiai. Plecai la competiție cu o răspundere uriașă. Trebuia să faci treabă bună. Și satisfacția era pe măsură, de multe ori mai mare decât acum. Pe vremea noastră erau foarte puțini care nu se realizau în sport, care ratau. Dar acum, nici nu ai pe cine să critici. Nu mai avem nici sportivi, nici antrenori ca lumea și nici performanțe. Durerea este foarte mare, pentru că nu mai avem ce am avut.
„Domnul Ion Cernea este un adevărat campion și un adevărat model nu doar pentru copiii care vor să-și făcă un nume în lupte și pentru luptătorii consacrați, ci și pentru toți sportivii români’
Răzvan PÎRCĂ‚LABU, președintele Federației Române de Lupte
„Pentru a deveni campion trebuie să respecți un regim de viață aproape cazon. Trebuie să fii onest cu tine”
Ce face acum Ion Cernea, tot alături de sport? Am fost la zeci și zeci de competiții, am arbitrat, Campionate Europene, Mondiale, Jocuri Olimpice. Finale de Campionate Mondiale. Am fost delegat în cel puțin 20 de țări în care se desfășurau competiții majore. Am ținut cursuri de arbitraj – în Israel am făcut de unul singur 35 de arbitri internaționali. Dar, de la o vârstă, noi nu mai avem voie nici măcar să arbitrăm. Să luptăm, nici atât. Mai merg la câte un concurs internațional, ne întâlnim cu amicii, prietenii de-o viață. Mai urmăresc marile competiții la televizor, mă uit la campionatele de fotbal din Spania, Germania, turneele finale. Atât.
Ce contează cel mai mult pentru a deveni campion? Pentru a deveni campion trebuie să respecți un regim de viață aproape cazon. Trebuie să fii onest cu tine ca să depășești orice greutate, când se ivește.
Dacă vă uitați la sportul anului 2015, ce vă place, ce nu vă place? Suntem un popor talentat, nu doar la fotbal, sau lupte, sau rugby. Dacă pe acest talent nu îl lucrezi, nu îl modelezi, nu faci performanță. Simt că în ultimii zece ani sportul nu a progresat.
„Simona Halep este un adevărat sportiv”
Acum se vorbește mult despre pariuri, mafia pariurilor, doping în sport. Era mai curat sportul înainte sau vă întâlneați și pe atunci cu aceleași probleme? Dacă vă vine să credeți, la 18-19 ani, când am intrat în echipa națională, nu auzisem ce-i aia doping. Sau alte escrocherii. Nu făcea nimeni așa ceva.
Și când ați terminat cariera de sportiv? Atunci am auzit de toate medicamentele. Era un adversar, care ne bătea pe toți. Aveai impresia că nu ai cum să-l bați. Am făcut un singur concurs bun în fața lui. Ne-am întâlnit după câțiva ani. El mă simpatiza, pentru că el era mereu pe unu, eu pe doi. Avea o sticlă de votcă în buzunar. A vrut să stăm de vorbă, mi-a întins sticla. Când m-am uitat mai bine la el, am realizat că orbise. Nu mai vedea. I-am întrebat antrenorii – ce se întâmplase? Mi-au spus că și atunci când era sportiv, era drogat, dar nu se putea depista. Și a orbit din cauza asta. Avea titluri olimpice, mondiale. Dar noi habar n-aveam.
Ce sportiv român vă place ca mentalitate, acum? În lupte nu prea avem un sportiv de mare viitor.
În rest? Pe Simona Halep, cum o percepeți, ca mentalitate, ca sportiv, ca etică? Este un adevărat sportiv. Din toate punctele de vedere. Ca și comportament, și ca evoluție, și ca modestie. Ți-e drag să vezi un sportiv ca ea. Ți-e drag s-o vezi pe teren și oriunde ai vedea-o, n-ai cum să nu vrei să te duci să-i dai bună-ziua!
Mulțumesc! Mulțumesc și eu.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER