SPECIAL | Cu părinții la psiholog. „În momentul de față, în România, fiecare vede în copilul său un proiect”. De unde pot veni răspunsurile la întrebarea: cum îl susțin pentru a deveni campion pe teren și unde greșesc eu?

• Curs pentru părinți: Asociația pentru Psihologia Sportului și-a propus să ne învețe cum se crește un copil sportiv.

„Mi-am dat seama că am greșit cu asta, când i-am promis că dacă va câștiga cinci turnee…” Este un fragment dintr-un dialog ce putea fi auzit, sâmbătă, pe holurile de la ASE. O primă concluzie „la cald”, cu iz de revelație, în pauza cursului pentru parenting sportiv susținut de Andreas Hniatiuc și Ioan Popoviciu, prin Asociația pentru Psihologia Sportului (APPS).

Într-o ramură destul de recentă, dar care capătă din ce în ce mai mulți adepți în condițiile în care staruri ale sportului mondial din diferite discipline au vorbit tot mai mult despre progresul înregistrat prin cooptarea în echipă a unui psiholog sportiv, noutatea APPS 2019 a venit sub forma unui curs pentru părinții copiilor care fac sport.

Din perspectiva celor doi psihologi, articulată într-un dialog cu ProSport de Andreas Hniatiuc, președinte al Asociației, ideea s-a cristalizat dintr-o serie de interacțiuni și observații ale realității sportului la nivel de copii, cadeți și juniori. Motivația de a se adresa părinților, după ani de dialog cu sportivi, echipe sau antrenori, a prins formă într-o conferință de mai bine de zece ore. „Observând care este situația în sportul juvenil, din interacțiunea cu copiii cu care lucrăm, mergând pe la competiții sportive – unde am observat anumite comportamente ale părinților pe care le-am considerat total contraproductive și în urma interacțiunii cu foști cursanți pe care i-am avut de patru ani de zile la Cursul de Inițiiere în Psihologia Sportului pe care le-am avut în multe orașe ale țării, puse cap la cap, toate aceste aspecte ne-au trezit cumva interesul și ideea că ar fi bine să organizăm un curs dedicat părinților care au copii care practică sport„, a explicat Hniatiuc.

Lucrând cu copii care fac sport v-ați lovit, deci, de probleme existente de partea cealaltă? Incoerență la nivel de discurs?
Andreas Hniatiuc: Absolut. Copilul – se spune – este oglinda părintelui. Dacă vrei să schimbi copilul, trebuie să schimbi totodată părintele. Pe urmă, e foarte greu. De la o anumită vârstă e târziu, tânărul respectiv devine refractar la schimbare. Dacă vrem să reconstruim sportul și să putem privi cu optimism spre viitor, trebuie să schimbăm părinții. Și ei trebuie să fie mult mai temperați, să transmită niște valori pozitive copiilor, să se echilibrezse pe ei înșiși, să aibă grijă de comportamentul lor în public și să fie un model practic pentru copil.

E părintele unui copil român mai greu de strunit, pentru că există tentația în România de a spune – eu le știu pe toate și de toate?
Andreas Hniatiuc: Da, și este total contraproductiv. Pentru că un părinte nu poate fi un specialist în toate aspectele vieții copilului. Părintele trebuie să fie un factor de educație și atât. Să transmită copilului niște valori care să îl ajute să se descurce în viață: responsabilitate, curaj, încredere, respect, fair-play, perseverență, ambiție. Oricare te ajută, indiferent de disciplina sportivă pe care o practici. Și, presupunând și că, la un moment dat, copilul se oprește din practicarea sportului respectiv, oricum rămâne cu plus valoare pentru dezvoltarea sa ca om.

Din partea cealaltă privind, cursul a răspuns unei necesității, nevoii de răspunsuri, dar și curiozității.

„A fost o nevoie personală, ca să știu ce să vorbesc cu băiatul meu. Are 11 ani, face fotbal de la 5 ani și el face pregătire cu psiholog, chiar cu domnul Andi. E normal să știm și noi, părinții, anumite lucruri. Sunt mai multe întrebări de pus și aici găsim răspunsuri. Băiatul meu chiar mi-a spus că ar renunța la o activitate la școală, la o oră de meditații, la o ielșire în parc, la orice altceva, dar că nu vrea să lipsească de la psiholog. O dată pe săptămână merge și ar merge și de două-trei ori. Îl ajută foarte mult și îl percepe pe psiholog ca pe un membru al familiei”, este una dintre explicațiile oferite pentru ProSport de Ema Eftimie, ocupanta unuia dintre cele 80 de locuri disponibile la cursul organizat în incinta ASE.

Când este mai greu, ca părinte, să găsești cuvintele și atitudinea potrivită: când trebuie să îl motivezi pe copil să facă pasul următor, spre un nou nivel, sau după înfrângeri?
Andreas Hniatiuc: Raportat la societatea din România, este mai greu să ne confruntăm cu eșecul. De multe ori, eșecul atrage sancțiuni, penalizări, comportamente agresive disfuncționale și asta determină copilul să renunțe mai târziu la sportul de performanț. Însă, dacă tot am făcut comparația asta, și în cazul unor succese pe care le obțin copiii, de cele mai multe ori ori ele sunt tratate ca hiperbole, sunt maximizate în mod exagerat, ceea ce slăbește pe termen lung. Cea mai bună atitudine este cea echilibrată, a progresului constant, calea de mijloc, așa se pot vedea schimbări pe termen lung.

Andreas Hniatiuc și Ioan Popoviciu le-au vorbit părinților despre nevoia de a acorda spațiu în anumite momente, importanța de a ști să comunici, dar și cum se încurajează un copil pentru a identifica elemente-ancoră, greșeli sau valoarea unui moment de tăcere, atunci când primul impuls este acela de a declanșa o avalanșă de cuvinte.

Care sunt cele mai des întâlnite cinci greșeli pe care le fac părinții în gestionarea relației cu un copil care face sport?
Andreas Hniatiuc: Presiunea emoțională pe care o creează în mod artificial. Validarea prin premii și medalii pe care le primesc copiii. Interferența cu cadrul tehnico-tactic – în sensul în care s-ar băga peste antrenor. Practica de a interveni în favorizarea succesului copilului prin mijloace necuvenite – ceea ce înseamnă că părintele cumpără beneficiile copilului, iar atunci când copilul nu se va mai bucura de suportul financiar al părintelui va claca. Pus: competiția văzută ca și orgoliu între părinți – moment în care copilul devine un etalon în competiția cu alți părinți, de tipul al meu rueșește, al tău nu, al meu e bun și al tău nu. Părintele caută astfel să se valideze pe sine. În momentul de față, în România, fiecare părinte vede în copilul său un proiect. E ca o afacere. Și afacerea respectivă trebuie să reușească – iar asta răpește copilului șansa de a se dezvolta sănătos, armonios.

„Am venit din dorința de a ajuta copilul, de a ști mai multe detalii despre reacțiile pe care le are și despre cum pot eu să îmi îmbunătățesc relația cu el, cum pot să îl sprijin ca să își atingă obiectivele. Fata are 17 ani și face patinaj artistic. Îmi este clar că orice sportiv de performanță are nevoie de îndrumare psihologică în anumite etape ale parcurgerii drumului spre performanță. Nu este vorba despre un blocaj între mine și copil, ci poate de un blocaj între ea și ea, iar eu vreau știu în acele momente cum să o ajut să se înțeleagă mai bine. Cred că în performanță intervin foarte, foarte mulți factori. Unul dintre factori este părintele și am stat întotdeauna să mă gândesc dacă decizia pe care eu o iau este bună sau nu.”
Ion Claudia, părinte cursant

„Măcar atunci când pune mâna pe rachetă sau piciorul pe minge, copilul trebuie să simtă că e jocul lui, bucuria lui, fără să intervină părintele în mod decisiv”

Dacă ați avea o baghetă magică să scoateți cinci cuvinte din vocabularul părinților de sportivi, care ar fi acestea?
Andreas Hniatiuc: Sunt foarte multe. În general, reproșurile, etichetele pe care le pun imediat copiilor propii, dar și altor copii, partenerilor de competiție, jignirile, ofensele aduse altor părinți, tot ceea ce înseamnă comportament disfuncțional. Pentru că privind strict legat de formarea copilului, dacă vrem să le dăm o șansă acestor copii trebuie să intervenim la nivelul părintelui. Copilul trebuie să simtă competiția ca pe o joacă, să aibă plăcerea de a participa la acea competiție, nu să fie o presiune venită din partea părintelui. Și așa e o groază de presiune de la școală, din cadrul social. Măcar atunci când pune mâna pe rachetă sau piciorul pe minge, să simtă că e jocul lui, bucuria lui, fără să intervină părintele în mod decisiv.

De ce vedem în România cazuri de părinți care se bat la competițiile copiilor, care se înjură?
Andreas Hniatiuc: Pentru că nu înțeleg fenomenul sportiv. Proiectul propriului copil este mai important decât orice, iar asta creează tensiuni. De asta am ajuns în situația în care suntem. Acești copii, când vor crește și vor avea discernământ, va apărea posibilitatea unei alegeri, vor renunța și se vor îndrepta într-o altă direcție. Valorile care nu se regăsesc în faza de inițiere nu se mai recuperează. Ai pierdut și anii, și timpul, și energia, și banii, toată investiția în proiectul respectiv și nu mai ai nimic.

Vă loviți de replica – eu nu sunt bolnav, nu trebuie să mă tratezi?
Andreas Hniatiuc: Da, de multe ori, dar, cumva, societatea de astăzi a devenit mai deschisă către dialogul cu un psiholog, pentru că au acces la informație și văd cam cum se procedează afară și atunci sunt mai toleranți cu o colaborare de genul acesta. Însă nu există o expansiune și o deschidere, așa, fantastică, spre suportul psihologic de specialitate. Majoritatea părinților consideră că sunt îndreptățiți să asigure un astfel de demers, iar din punctul meu de vedere de multe ori ei fac greșeli, iar greșelile se văd apoi în atitudinea copiilor.

O altă categorie de părinți este a celor care sunt, în paralel, și antrenori. „Am două fete implicate în tir cu arcul, au performanțe, în loturile naționale. În momentul ăsta sunt și antrenorul lor. Este un dublu rol. În afară de a găsi soluții pentru realizarea unui climat plăcut acasă trebuie să fie și un mediu performant pentru a obține performanța în club. Vom vedea care vor fi conlcuziile  și care va fi opțiunea după sfaturile pe care le primim la curs„, a explicat Doru Danileț pentru ProSport.

Și, pentru că una dintre liniile generale în construcția dialogului în cadrul cursului este acela de a explica prin exemple, ProSport l-a provocat, în final, pe Andreas Hniatiuc să le facă părinților o recomandare: trei titluri de filme pe care să le vizioneze împreună cu copiii, pentru mesajul motivațional. „Hai să spunem Moneyball (2011, cu Brad Bitt în rolul principal, având ca subiect fotbalul) – ar fi foarte interesant pentru cum se construiește o echipă. Nu știu dacă este, neapărat, un film pentru copiii la început de drum, dar aș adăuga Concussion (2015, cu Will Smith în rolul principal) – un film extrem de interesant, inspirațional, pentru că ideea este de a avea grijă de cariera ta și de a încerca să-ți faci pașii cum trebuie. Și Borg versus McEnroe (2017, cu Sverrir Gudnason și Shia LaBeouf), despre a cincea finală de la Wimbledon jucată de Bjorn Borg, interesant pentru cei care practică tenisul.