de Cezara PARASCHIV (text și foto)
„Doare?” – „Nu”. Întrebarea se repetă. „Doare, Cristina?” – „Puțin”. Răspunsul al doilea, mai stins, se strecoară printre dinții ușor încleștați, atunci când ochii se strâng și ei discret, încrețind pielea spre tâmple. Iar mâna se încordează pe patul de „intervenție”. Tot discret. Fără tăvăliri, zbateri violente, grimase evidente, fără vene congestionate de vălvătaie – totul trădează o durere destul de familiară, mult înăbușită, dar care rămâne pe retină ca scenele bune din filme, în care actorii mari nu au nevoie de gesturi largi sau pumni trântiți în stânga și-n dreapta, ci doar de o privire, încremenită într-un fel aparte, pentru a face o lume întreagă să simtă alături de ei.
Cristina strânge ochii. Discret. FOTO Cezara Paraschiv
Este însă un moment care trece rapid, ca o fulgerare, pentru că ea, Cristina Bujin, campioana României la triplusalt, găsește puterea să zâmbească, la intrarea în cabinetul de recuperare de la Policlinica Regina Maria, în timpul exercițiilor, în momentele de respiro. „Zâmbesc, ce altceva pot să fac, nu?„. De trei săptămâni, Cristina Bujin este pacienta zilnică a kinetoterapeutului Ciprian Gospodin. Misiunea: să scape de dureri, pentru a reuși să adauge măcar un centimetru la cel mai bun rezultat al sezonului, care i-ar aduce automat biletele pentru Jocurile Olimpice de la Rio, din 2016.
Cristina vine singură la ședințele de recuperare: „Mă pun pe pat și sunt singură. Mai vorbim (n.r. – cu Ciprian Gospodin) despre ce fac la antrenament, apoi… mai stau pe internet” FOTO Cezara Paraschiv
Vizita zilnică la mall
În plin sezon competițional atletic, cu un Campionat Mondial care se află doar la o lună distanță, cu bătăi de cap și de inimă dublate, triplate sau uneori înzecite, pentru a atinge un vârf de formă care să îi treacă dincolo de liniile baremelor olimpice pentru aventura braziliană de la anul, atleții nu au timp de distracție în luna concediilor. Nici de relaxare! Nici de evadările mult râvnite de locuitorii marilor orașe în mall-urile ticsite de tentații, în care te răcorești plimbându-te, dar care îți usucă portofelul.
Cristina Bujin: „Având o problemă, știu că trebuie să încerc tot ce este posibil ca să pot să sar. Chiar funcționează, m-am convins că Ciprian are dreptate. Am făcut de toate: și ace, și hiperbară și șocuri, și fizio. De toate” FOTO Cezara Paraschiv
Cristina Bujin, campioana României la triplusalt, își poartă pașii zilnic către unul dintre cele mai noi mall-uri din capitală. Drumurile sale alimentează același vis: Rio 2016. Sportiva antrenată de Bogdan Tudor, recordmenul național la lungime, se află într-o cursă de recuperare contra-cronometru, lansată sub îndrumarea kinetoterapeutului Ciprian Gospodin, chiar la clinica Regina Maria, un loc care propriu-zis nu există pe harta complexului comercial. Zilnic, pe la amiază, după-amiază, sau atunci când se termină antrenamentul de la sala „de iarnă” „Lia Manoliu”, Cristina ia drumul spre Sun Plaza. Căutând și întrebând la centrul de informații despre „Policlinica Sun Plaza Regina Maria”, afli că se află în „cealaltă clădire, la etajul doi”. Mai exact, în zona de birouri a mall-ului. Și alegi – parcurgi câțiva metri pe aleea laterală a mall-ului, sau te încumeți prin căldura sufocantă de afară, evitând contactul cu tentațiile. Are timp Cristina după trei ore de recuperare să dea o tură și prin mall? „Poate în week-end, să beau o cafea. Dar când ajungi oricum târziu acasă, nu mai ai chef de nimic„.
Soluție pentru „să nu pierd tot sezonul”
Scenariul este clasic în sport: într-o probă extrem de tehnică și de dură pentru corp, au apărut accidentările la tendon – în 2014, a cedat complet stângul, și a venit o operație, iar în 2015, după o iarnă cu dureri de genunchi, din încercarea de a proteja puțin vechiul punct nevralgic, a cedat dreptul. Cristina Bujin a strâns din dinți și rezumă cu umorul pe care îl capătă mai toți sportivii care trec din accidentare în accidentare: „Trece stângul, mă ia dreptul„.
Dacă pentru unii, există „ultima frontieră”, „ultima barieră”, pentru Cristina, „magia inovativă” a lui Ciprian Gospodin a fost ultima și singura soluție de recuperare din mers, pentru a nu-și rata întreg sezonul.
„Când a venit la mine, mai erau trei săptămâni și jumătate până la Naționale, cam așa – de două săptămâni lucrează deja„, puncta la începutul săptămânii Ciprian, omul cu acele, cu plasturii, cu aparatele sofisticate, cu multă atenție, cu câteva glume calde, care destind orice chip, oricât de marcat de durere. „Dacă am fi mers doar pe tratamentele clasice, fizioterapia clasică, pe care de altfel am și făcut-o, analgezică, anti-inflamatoare, trebuia să o opresc din antrenamente și pierdea tot sezonul. Dacă oprești un sportiv de la antrenament cu trei săptămâni până la Naționale și cu cinci până la Mondiale, a ratat tot sezonul. Eu nu i-am oprit deloc antrenamentul. Am pus tape-uri, am susținut zona dureroasă și încă lucrăm„, explică în continuare kinetoterapeutul policlinicii, care supervizează recuperarea mai multor pacienți, în paralel.
Ciprian Gospodin a lucrat alături de Cristina Bujin și în iarnă, pentru recuperarea de la genunchi FOTO Cezara Paraschiv
Îmbinând tehnici noi, Cristina a rămas fără partea poate cea mai dragă a antrenamentului, pentru un atlet, dar cu șanse de a intra în concursuri: „Practic, nu am mai pus cuiele în picioare și nu sar, la antrenament. În rest, fac toată partea de pregătire fizică și lucrez aici cu Ciprian„, lămurește Cristina.
3 tehnici revoluționare scoate în prim-plan kinetoterapeutul Ciprian Gospodin:
Șocuri aplicate direct pe tendon, au intrat și ele în programul primelor zile de recuperare ale Cristinei Bujin.
„Când pune acele doare. Doare… Mai ales pe gambă, am gamba tare – simt că îmi explodează”. Durerea este însă incomparabilă cu ceea ce simte Cristina atunci când forțează piciorul accidentat în timpul unei sărituri FOTO Cezara Paraschiv
Primele ședințe de recuperare ale Cristinei alături de Ciprian au durat până la cinci ore. Au scăzut timpul până pe la trei ore, însă realitatea din viața unui sportiv este că atunci când apare o accidentare, timpul petrecut în pregătiri – antrenament specific probei, plus antrenament fizic și recuperare, crește semnificativ față de o zi în care corpul este sută la sută. Iar Cristina pune un asterisc mare – „doar că la sută la sută nu sunt aproape niciodată„, cu un zâmbet care înseninează camera de exerciții, cu mult echipament specializat.
„Ne-am împrietenit, Ciprian este un om deosebit și m-a ajutat foarte mult. Cu toate problemele”, spune Cristina Bujin Foto: Cezara PARASCHIV
Exercițiile propuse de medicul de la Clinica „Regina Maria” se succed aproape la fel de rapid precum sportivii pe culoarul de elan, în fața gropii cu nisip. Cinci minute stă cu acele înfipte în tendon, deasupra călcâiului, kinetoterapeutul său presează zona afectată de câteva ori, schimbă priza, o mută pe minge pentru testul echilibrului, nu înainte de a întreba cu multă seriozitate – astăzi ai făcut forță la antrenament?. Apoi urmează seria de programe pe aparat, în care piciorului îi sunt transmise diverse impulsuri: câte 15 minute fiecare.
Exerciții sofisticate FOTO: Cezara Paraschiv
Și de fiecare dată, Cristina strânge ochii. Discret. Pentru că viața a încercat-o, când i-a răpit fratele cu ghearele unei boli incurabile, la doar 24 de ani, a încercat-o greu și propriul corp, de nenumărate ori.
De la ședința de recuperare, Cristina Bujin a plecat cu glezna acoperită cu plasturi. „Acum, folosesc o tehnică pentru a-i menaja tendonul, să-i ofere un confort„. Un taping aplicat la alt ritm decât ceea ce se vede în time-out-urile medicale din tenis, când fizioterapeuții lucrează cu ochii pe cronometru pentru un bandaj care trebuie să reziste câteva zeci de minute, poate 2-3 ore.
„La început, inflamația fiind mare, am folosit așa ceva pentru drenaj, să dreneze mai mult lichidul. Pur și simplu este un leucoplast, are aceeași structură ca și pielea, când dezlipesc, ajută să vascularizeze mai rapid, face un fel de drenaj limfatic, ajută zona respectivă să se oxigeneze mai repede, să se relaxeze. Acum, i le pun doar pentru un confort, să îi țină articulația și tendonul mai strâns în momentul în care aleargă. Este ca și cum ar sta cineva cu o mână pe tine, pentru confortul tău, înlocuiește foarte bine o gleznieră, ca să spun așa, dar mult mai puțin voluminoasă„, este explicația „tehnică” oferită de Ciprian Gospodin. „Ă‚sta mă ține cam trei zile, pentru antrenamente, apoi îl refacem„, conchide Cristina.
„Tragem pe durere”
„Când te accidentezi la tendon, momentul critic este în primul pas, la pompă. Cu tot elanul, să vii să cazi pe el, este dezastru! Este o durere insuportabilă. Dar săritura având trei pași, în fracțiunea aia de secundă, nu-ți dai seama de durere. Te resimți abia atunci când ieși din groapă. Este foarte dureros, dar încerc să nu-i dau importanță. Mă doare, asta este. Încerc să fiu cea mai bună cu ce am. Cu durere. Orice sportiv are dureri. Tragem pe durere. Trebuie să fiu acolo, la Mondiale„, povestește Cristina, finalul fiind spus pe nerăsuflate, apăsat și cu o determinare vecină cu încrâncenarea. Ca cei mai mulți sportivi de performanță, a tras de corp, a forțat încă un concurs, încă unul și lista continuă.
„Eu n-am ce să-i fac. Am stat, am stat destul înainte să vin aici. Am zis hai, că poate-mi trece. Dar se agrava. Cu fiecare concurs, mă durea din ce în ce mai tare. Nu atât că mi-e frică de operație, dar trebuie să-mi treacă. Să scap de durere. Dacă mă doare, nici săritura nu este lungă. La ultimele concursuri am sărit pe la 13,60 m, 13,70 m (n.r. – 13,59 m – rezultatul din finala Campionatului European pe echipe, 20 iunie). De durere. Cât de cât, sper să se amelioreze. Îmi doresc foarte mult să fac performanță, îmi doresc foarte mult să sar, să merg la Mondiale, la Jocurile Olimpice. De aceea, aș fi în stare să apelez la orice, să fac orice ca să-mi treacă. Îmi doresc rezultate, să fiu cea mai bună. De asta mă antrenez, de asta o fac în continuare„, explică sportiva de 27 de ani.
Rezultatul de pe 23 mai, de la Pitești, când Cristina a întins ruleta în groapa cu nisip cu un centimetru prea puțin pentru a putea dormi complet liniștită, cu baremul pentru Jocurile Olimpice în buzunar, l-a obținut cu aceeastă accidentare care a devenit din ce în ce mai săcâitoare. „Până la anul, mai am timp să-mi fac baremul. Este destul de urât, să muncești atât și să te despartă un centimetru, dar n-ai ce-i face. Eu știu că dacă sunt sănătoasă, pot să-l fac. Am fost în formă vara aceasta. Dorindu-mi să fac baremul de calificare pentru Jocurile Olimpice, m-am dus la toate concursurile, în speranța că sunt aproape și poate prind o zi. Poate sar, chiar pe durere. N-a fost așa. Mai am Naționalele, Balcaniada și Mondialele„, închide firul logic Cristina. Iar triplusaltul din România a trăit odată coșmarul unui centimetru lipsă: în 2012, dincolo de context, Marian Oprea a ratat baremul olimpic și prezența la Londra pentru exact un centimetru.
În mintea sa este clar că „toată lumea suferă” pe pistă, iar loviturile repetate lasă cicatrici invizibile, care se adună și se adună: „Nu lucrez cu psiholog, deși ar trebui. Bine, nu e ceva să mă termine psihic, se întâmplă tot timpul, sunt imună deja – asta e, se întâmplă, dar fac tot ce pot să-mi treacă.Sigur… e frustrant când nu poți să-ți arăți adevărata valoare. Este greu atunci când trebuie să faci calculele, astăzi nu fac asta, pentru că trebuie să protejez aici. Durerile vin, pleacă, sper să plece și de la mine. E greu să fii fără dureri, n-ai cum. E o probă grea. E tehnică. Noi ar trebui să facem antrenamente pe iarbă ca să protejăm tendoanele, dar nu avem iarbă. Facem pe pistă, unde e foarte tare. De asta apar durerile. Probă grea, dar pasiunea pentru sărituri rămâne. Nu mă văd făcând altceva, nu mi-am imaginat niciodată cum ar fi. Cu sărituri am început, cu sărituri mă las„, trage apăsat linia care contează cel mai mult Cristina, pentru sărituri, face orice sacrificiu.
„Vreau să mai fac o Olimpiadă. Ca femeie, dacă te țin picioarele, ca vârstă, poți să tragi până la 30 și ceva, doar piciorușul să mă țină” – Cristina Bujin, 27 ani, triplusaltistă
14,42 m este recordul personal al Cristinei Bujin, în aer liber, la triplusalt.
14,35 m este recordul personal al Cristinei Bujin, în sală, la triplusalt.
15,16 m este cea mai bună performanță stabilită de o româncă – în 1997, de Rodica Mateescu
15,50 m este recordul mondial la triplusalt – rezultat stabilit în 1995, la Goteborg, de Inessa Kravets
Care e cel mai bun fundaș central al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER