„Medalia de aur e cea mai de preț bijuterie pe care o am”

Euforia iscată de aurul olimpic e prezentă pe chipul Alinei Dumitru chiar și după un somn extrem de scurt. Campioana olimpică a vorbit cu ProSport despre ce a fost și ce va face în continuare.

Când te-ai trezit de dimineață, ai căutat medalia din priviri, să vezi dacă mai e la locul ei?
Sigur! Am pus-o lângă mine, pe noptieră. M-am culcat și m-am trezit cu ochii la ea. Doar e cea mai de preț bijuterie pe care o am.

Ai putut să dormi?
Doar o oră și jumătate. Am primit mesaje de felicitare toată noaptea. Dar nu din cauza asta am adormit târziu. De atâta fericire nici obosită nu mai eram.

Ce vei face în continuare?
În primul rând îmi voi lua o vacanță. Voi merge la mare sau la munte cu prietenul meu. Apoi voi da o petrecere pentru toți prietenii, la sfârșitul lunii, în care voi sărbători atât ziua mea de naștere, cât și câștigarea aurului.

Ai sunat în Canada imediat după concurs. Abia puteai să vorbești din cauza lacrimilor. Ce te-a făcut să plângi?
Am vorbit cu fratele meu, care este plecat acolo de cinci ani și jumătate. Și el plângea. I-am transmis să nu uite ce mi-a promis, că dacă eu voi cuceri aurul olimpic va reveni în țară. Mi-a spus că nu a uitat și că vine acasă pentru mine. Părinții mei sunt acum plecați la el, în Canada.

Ai făcut multă lume să plângă...
Da, probabil că m-au văzut pe mine plângând și au fost impresionați.

Vrea să-și facă o casă la curte

Ai scăpat de coșmarul Ryoko Tani. Te-ai temut de acel meci?
Da, și poate tocmai de aceea am fost atât de concentrată. Cu două zile înainte de concurs am visat că am pierdut. Voiam să mă trezesc și să opresc acel vis, dar parcă nu puteam. Bine că a fost un vis! Tot așa, cu câteva seri înainte, am visat că am luat bronz și argint. Numai aur nu. Și văd că a fost invers. A ieșit ce mi-am dorit, nu ce am visat.

Ce o să faci cu banii?
Sigur îmi voi face casa mea. Am apartament la bloc, dar îmi doresc să stau la curte.

Ai permis auto? Aurul olimpic îți va mai aduce două mașini, un Hoover și Mercedes CLK…
Am și permis, și o mașină, un Opel mai micuț, așa ca pentru mine. Nu m-am gândit deocamdată ce voi face cu mașinile.

O băteau toate colegele

Îți mai aduci aminte cum au fost primele zile în sala de judo?
Cum să nu. Am început la FTM București, cu antrenorul Emanoil Câmpeanu. Nu a fost un start prea reușit.

De obicei, sportivii de mare valoare se remarcă imediat…
La mine nu a fost așa. Primii doi ani antrenorul nu știa ce să facă cu mine. Mă băteau toate colegele. Mă muta dintr-o parte în alta numai ca să nu mă dea afară. Eram foarte firavă și plângăcioasă. Mă văitam la fiecare lovitură. Dar nici acum nu sunt foarte puternică, din punctul acesta de vedere.

Și când s-a produs saltul tău?
După doi ani, domnul profesor i-a chemat pe părinți la antrenament, să le spună că nu voi ajunge departe, dar mi-a mai acordat o șansă. M-a luat în primul cantonament, iar de acolo am început să câștig. Și tot câștig de atunci.