Ideograme în locul semnelor de circulație

Pe 13 noiembrie 1984, cinci automobile Citroen au plecat din Cape Town (Africa de Sud). În fiecare dintre ele se aflau câte doi reprezentanți ai unor televiziuni francofone din Franța, Monaco, Elveția, Belgia-Luxemburg și Canada. Toți participau la o croazieră în jurul lumii, o emisiune-concurs inițiată de postul parizian Antenne 2. Ei urmau să străbată Africa, Asia și cele două Americi, în timpul fiecărei etape fiind realizat câte un filmuleț despre zona traversată. În traseu a fost inclusă și China comunistă, țară pe teritoriul căreia nicio mașină străină nu mai intrase de câteva decenii. Cum a fost posibilă această pătrundere pe un teritoriu interzis? O povestește ziaristul francez Didier Regnier în cartea "Aventura Marelui Raid". Iar însemnările sale, pe care vi le oferim cu câteva zile înaintea debutului Jocurilor Olimpice de la Beijing, prezintă obiceiurile unei lumi care atunci, ca și astăzi, părea atât de îndepărtată de noi, europenii.

Trimis să negocieze cu autoritățile de la Beijing traversarea Chinei de acea caravană occidentală, Pierre Godde, precursor al raidului, a discutat vreme de patru ceasuri cu doi oficiali de la Serviciul Sporturilor. Paradoxal, chinezii n-au avut obiecții la faptul că raiderii urmau să facă filme în timp ce vor străbate traseul Canton – Beijing – Shanghai. Și deși pretențiile lor nu erau ușor de îndeplinit, francezul a reușit, în cele din urmă, să se înțeleagă cu aceștia. Un singur aspect mai era de atins, cel financiar. Iar cifra rostită de asiatici l-a făcut pe Godde să izbucnească în râs. "În acel moment am câștigat cauza Raidului. Izbucnind în râs, spontan, i-am făcut pe interlocutorii mei să înțeleagă că nu mă simt stânjenit în prezența lor", avea să mărturisească mai apoi cel trimis la Beijing să negocieze.

Godde nu avea niciun motiv să se amuze. Chinezii cereau de zece ori mai mult decât ar fi putut francezii să ofere. Faptul că el a râs în acel moment a permis părților să se tocmească mult mai ușor. Godde le-a explicat gazdelor sale că bugetul emisiunii-concurs nu era deloc mare. Că raiderii beneficiau de doar 600 de dolari lunar pentru hrană, cazare și combustibil, motiv pentru care urmau să doarmă și în corturi. Că nicio țară care acceptase trecerea nu solicitase o asemenea sumă. Răspunsul oficialilor de la Serviciul Sporturilor l-a făcut imediat să înțeleagă că aceștia cunoșteau foarte bine societatea capitalistă: "Da, însă televiziunea dumneavostră va scoate o grămadă de bani din publicitatea difuzată în cadrul emisiunii". Năucit, Godde a luat-o de la capăt, explicându-le că ei nu sunt nici americani, nici japonezi, să caute materiale de senzația pe care să le vândă mai apoi. "Noi ne-am propus să facem înconjurul lumii, pe cel mai lung traseu posibil, unul în care să fie inclusă și China". De această dată chinezii au fost descumpăniți de răspuns. Profitând de situație, Godde a jucat tare: "Dacă nu se poate să intrăm cu mașinile în China, atunci o vom face ca orice chinez de rând, pe biciclete". Au urmat trei zile de vizite la televiziune, Ministerul Turismului și Serviciul Sporturilor, răstimp în care s-au purtat discuții peste discuții, tratative și întrevederi. Iar la capătul lor s-a găsit soluția convenabilă pentru ambele părți. Marele Raid avea să treacă prin China la 52 de ani după Croaziera Galbenă!

La sfârșitul lui februarie 1985, concurenți și realizatori au sosit în Canton, orașul din care urma să pornească traversarea Chinei. Ajunși pe aeroport, senzațiile sunt diverse, însă liniștea care domnește peste tot este apăsătoare. "Pasagerii stau la cozi, fără să se agite, fără să facă zgomot. Fețe galbene, ochi migdalați. Amabili, adesea curtenitori. În sfârșit, vestimentația: egalizați cu toții prin uniformitatea tunicilor verzi-kaki sau bleumarin și a caschetelor cu steluță roșie. E ca în filme, ca în fotografii. Am impresia că visez!", scrie Regnier.

Intrați în oraș, alături de oficialii Serviciului Sporturilor și de alți ghizi și interpreți, occidentalii au descoperit străzile mari, largi, invadate de sute de biciclete. Mașinile particulare sunt rare. Prima masă a fost și ea o experiență neobișnuită, una în care Regnier, dar probabil că nu numai el, s-a chinuit zadarnic să "pescuiască" din farfurie câteva alune cu bețișoarele din plastic.

Cum lotul de mașini Citroen Visa, cu care s-a străbătut Africa și o parte din Asia, trebuia să ajungă în nordul Americilor, pentru ultima parte a călătoriei, organizatorii raidului hotărâseră ca pe teritoriul Chinei deplasarea să se facă în șase "Acadiene". Potrivit acordului încheiat, acestea urmau să rămână la Shanghai, astfel fiind limitate și cheltuielile pentru cele trei săptămâni petrecute acolo, mai cu seamă că factura era de un milion de franci francezi. Produse la Vigo, în Spania, cele șase automobile au fost expediate la Canton, prin Hong Kong, nu înainte de a fi echipate la Paris cu bare de protecție și faruri mobile. Pentru ca raiderii să urce la volanul lor rămânea de îndeplinit o condiție, și anume ca ei să treacă un examen… "O nimica toată", cum se exprimase Godde. "Oare?", se întreabau concurenții. Iar temerea lor s-a confirmat în momentul în care au studiat pagina dublă pe care erau imprimate niște indicatoare rutiere. La unele a fost foarte simplu de răspuns. La altele, însă… Pe un indicator, de pildă, apărea o ieroglifă cu trei etaje. "Să fie un stop sau un sens interzis?" În sfârșit, cu chiu, cu vai, examenul a fost trecut de toată lumea, mai ales că la proba practică fiecare s-a străduit să șofeze ca la carte. Înțelegători, examinatorii, toți îmbrăcați în verde, cu cizme și galoane, s-au făcut, probabil, că nu aud răspunsul lui Alexandre Bochatay (Televiziunea Elvețiană Romandă) la întrebarea "Ce măsuri de precauție trebuie luate înainte de depășire?" – "Să merg mai repede decât vehiculul depășit".

Toată lumea a primit acum un permis de conducere valabil, firește, numai pentru China. Era, de fapt, o cărticică roșie din care fiecare nu poate identifica altceva decât propria fotografie. Cu o seară înainte de plecarea spre Beijing a avut loc banchetul, că așa era, și probabil că încă mai este, obiceiul acolo. Occidentalii au fost primiți la restaurant de reprezentanți ai autorităților locale înșirați pe două rânduri. Apoi, felurile de mâncare s-au perindat prin fața tuturor: tăiței din făină de orez, pui rece cu susan, supă de spanac, cotlet de porc dulce-amar, pește rasol, chifteluțe de carne și, nu în ultimul rând, "castravetele de mare", adică o specialitate în care calmarul intră în "combinație" cu castraveti, iar rezultatul are un gust nemaiîntâlnit. Firește că nu au lipsit nici rachiul, nici urarea "kampei!" (în sănătatea dumneavoastră!). După câteva pahare de maotai, Didier Regnier și prietenii săi s-au folosit de trucul cu paharul de suc în care au dat drumul băuturii alcoolice. Toată lumea a fost bine dispusă, chinezi și occidentali părând că se cunosc de o veșnicie. Raiderii erau gata să străbată China, țară prin care în urmă cu nici un an nici nu visau să treacă.

(va urma)

Marian BURLACU

Primul episod din călătoria prin China îl puteți citi dând click aici