Egipt va organiza Campionatul Mondial de handbal masculin în perioada 13-31 decembrie. Va fi a 27-a ediție, prima însă cu 32 de naționale la start și a cincea la rând fără România. Reprezentativa țării noastre este însă o parte importantă din istoria competiției, din moment ce are patru titluri în palmares. Primul titlu a fost cucerit în 1961.
ProSport vă prezintă o poveste capitantă despre titlul câștigat în 1961, redată prin ochii unui erou din acea echipă, Petre Ivănescu (84 ani). Dublul campion mondial (1961 și 1964) și-a lansat înainte de Anul Nou autobiografia – „Am vrut să ating Stele” -, un volum de 267 de pagini, cu povești absolut fascinante, care definesc și o parte importantă din istoria handbalului românesc. Așadar, cu puțin timp înaintea startului Campionatului Mondial din Egipt. Cartea poate fi comandată online prin intermediul Librăriei Coresi.
Petre Ivănescu a fost unul dintre liderii primei generații de aur a României la handbal în „7”, iar în carte sunt descrise și episoade de la echipa națională. Unul dintre acestea face referire chiar la Mondialul din 1961 (găzduit de Germania de Vest) – primul din seria de patru câștigat de tricolori, unde mareele campion a fost și golgheterul turneului. ProSport preia din cartea marelui campion pasaje care construiesc tabloul unui prim succes istoric al primei reprezentative.
Ediția din 1961 s-a desfășurat cu 12 naționale la start, iar România nu era văzută printre favorite. „…am răsfoit un ziar german. Pe prima pagină era o caricatură: se juca poker la o masă, în jurul căreia stăteau Suedia, Cehoslovacia, Danemarca și Germania. Într-un colț, pe fundal, apărea vag și România. M-am simțit lezat. Echipa noastră era considerată neimportantă, marginală, de umplutură”, relatează Petre Ivănescu.
Echipa tricoloră a fost cantonată la Duisburg, în camere mobilate minimal, cu o masă, un scaun și cabină de duș. „Nu am simțit nemulțumirea jucătorilor, interesați, în primul rând, de sălile dotate corespunzător și de terenuri bine întreținute. Spre surprinderea mea, în același loc a venit și Franz Bekenbauer cu echipa lui de fotbal, viitoarea campioană a lumii. Carevasăzică, pentru performanțe mondiale nu e nevoie de lux, ci de talent, de hotărâre, de multă ambiție”, punctează dublul campion mondial.
„Mâncarea nu a fost deloc pe gustul meu, pe tot parcursul campionatului m-am hrănit mai mult cu pâine și cu lapte, în orele libere nu ni se organiza niciun program, celelalte echipe parcă nu erau pe-acolo… Dar acel Campionat Mondial din martie 1961 mi-a rămas clar în minte, în imagini aproape cinematografice, de parcă aș fi fost un simplu spectator”, Petre Ivănescu
România a jucat în prima fază într-o grupă cu Japonia și Cehoslovacia. Debutul cu selecționata niponă a însemnat un succes fără probleme, la 18 goluri direrență. „Din meciul ăla am reținut două secvențe care m-au amuzat ulterior. Mai întâi, am scăpat pe un contraatac (ceea ce mi se întâmpla foarte rar), am aruncat cu sete de la 7 metri, iar mingea a lovit bara și s-a întors năprasnic în bărbia mea. Cu greu m-am întors în formația de apărare. Apoi, un japonez scund din apropiere a sărit atât de sus după o minge pe care eu aș fi putut-o prinde lejer, că mi-a luat-o de sub nas”, povestește Petre Ivănescu.
După acest joc, România a pierdut în fața Cehoslovaciei cu 12-8, dar s-a calificat în grupele semifinale. Startul a fost cu Danemarca, în fața căreia tricolorii s-au impus cu 15-13. „Cu Danemarca a fost foarte greu, danezii fiind maeștri ai handbalului. Spre surprinderea noastră și a tuturor, l-am încheiat cu două goluri în plus”, evidențiază campionul mondial.
A urmat apoi meciul contra Germaniei unite, unul de legendă pentru România, câștigat cu 12-9, deși tricolorii au fost desconsiderați de adversari. „Îmi amintesc multe detalii din meciul ăsta, unele neobișnuite. De exemplu, un jucător german de peste doi metri, îmi favoriza aruncările joase și stătea la opt-nouă metri de poartă, încercând să mă blocheze. Pentru mine a fost ca o invitație să marchez goluri. După al treilea s-a enervat atât de tare, că mi-a dat o palmă. Am rămas perplex. În toată cariera mea de sportiv, nu mi s-a întâmplat așa ceva. Adversarul meu a fost eliminat din joc, dar nu și-a cerut scuze: era un intelectual! Întrucât meciul contra Germaniei unite l-am câștigat la trei goluri diferență, România devenise surpriza Campionatului Mondial. Fotografiile noastre erau pe primele pagini ale ziarelor, care scriau, printre altele, despre: viteza, rezistența și ritmul scânteietor al handbalului nostru desăvârşit. Am fost însă uimiți și indignați de confuziile toponimice – în loc de București, Budapesta sau Sofia”, povestește Petre Ivănescu..
Calificarea în finală a venit după un succes împotriva Norvegiei cu 16-14, medalia de argint era deja asigurată. Danemarca, Germania, Norvegia sunt și azi forțe ale handbalului mondial. România, din păcate, nu mai este la acest nivel.
Finala a fost pe 12 martie, în Westfallenhalle din Dortmund, într-un meci revanșă cu Cehoslovacia, în fața a 17.000 de spectatori. „De frică să nu fim ascultați, nea Vlase (n.r. selecționerul Oprea Vlase ) a renunțat la cele 20 de minute ale ședinței de pregătire care trebuia să se țină într-o sală dotată cu scaune comode, cu lumini și cu ustensile pentru demonstrații în desen. Ne-a înghesuit pe toți într-o cameră, iar tactica de joc a fost schițată pe oglindă, cu săpun. Eram prea încordați ca să râdem. La un moment dat, Nedeff a spus: Băieți, nu avem nimic de pierdut! Ce mult au valorat cuvintele alea! În autobuzul care ne transporta la Dortmund, m-am așezat comod, am închis ochii și m-am străduit să îmi anihilez frica și durerea de umăr. Un coleg, crezând că sunt deja în vise, a spus tare: Ia uite, nesimțitul de Ivănescu doarme!”, relatează Petre Ivănescu, protagonistul unui incident nedorit înaintea finalei:
„Ni s-au pus la dispoziție două vestiare din Westfallenhalle, dar antrenorul Vlase ne-a înghesuit pe toți într-unul. Am ieșit pe culoar să-mi ung umărul șubred. Din greșeală, mi-am dat cu cremă și pe față și m-am umplut de pete roșii. Am început așa încălzirea la perete, mărind tot mai mult forța de aruncare. Când s-a auzit semnalul intrării pe teren, am izbit cu atâta putere un colț de perete, încât mingea s-a întors în fața lui nea Vlase. L-am lăsat pe culoar, perplex, plin de sânge și înjurându-mă grosolan. Am pierdut repede contactul cu lumea reală. În timpul imnului, aveam în mine doar jocul de care depindea viitorul meu, echipa și gândul la tata”.
Acea finală a fost prima din istorie care a avut nevoie de două reprize de prelungire. România a rezistat cu brio din punct de vedere fizic, grație antrenamentelor „anaerobe neomenești ale lui nea Vlase ne-au ajutat enorm”. Costache Mircea II a înscris golul decisiv, într-o finală în care Petre Ivănescu înscrisese de trei ori.
„Colegii urlau, săreau cu brațele ridicate, se îmbrățișau, se tăvăleau… Eu n-am avut nicio reacție. M-am închis într-un WC, de aceea apar în puține fotografii de după. Voiam să fiu singur. Eram mulțumit că marcasem trei goluri și că cel al lui Costache mă eliberase de o mare răspundere. Mulți ani mai târziu mi-am dat seama de ce am câștigat acel meci împotriva unei echipe pe care o socoteam mai bună decât a noastră. Am rezistat fizic și psihic mai mult, cât pentru un gol diferență: golul mondial. Poate că, dacă am mai fi jucat a doua zi, ne-ar fi învins. Poate. Am primit medaliile de campioni mondiali fără nicio ceremonie. Mi-ar fi plăcut să se întâmple ca azi, cu urcări pe podium, cu strângeri de mâini… La banchet, ne-am simțit stânjeniți: le stricaserăm socotelile campionatului. Sau așa mi s-a părut mie. după această victorie uluitoare, m-am gândit, inevitabil, la viața mea în România. Încă nu înțelegeam că mi se deschisese o ușă largă către altă lume. Când m-am trezit din somn, mi-am amintit că sunt campion mondial. Trecuseră 12 ore… Abia atunci m-am bucurat de-adevăratelea”, istorisește Petre Ivănescu.
După acest Mondial, pentru România a urmat o adevărată dominație în handbalul masculin, pentru că în decurs de 13 ani a câștigat patru titluri: 1961, 1964, 1970 și 1974. Azi, doar Franța și Suedia se mai mândresc cu o asemenea performanță. Francezii au ajuns între timp la șase titluri mondiale.
Citește și: INTERVIU EVENIMENT cu Petre Ivănescu, căpitanul naționalei care a câștigat primul titlu mondial: „M-au ținut ca pe un ostatic, nu puteam să fug pentru că îmi nenoroceau familia. Trebuia să plătesc pentru că am câștigat de două ori Campionatul Mondial”
Cine este Petre Ivănescu (84 ani)
Activitate ca jucător:
Activitate după ce s-a retras ca jucător
Care e cel mai bun fundaș central al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER