Telefonul vibrează în gol. E doar o luminiță inutilă pe un birou lângă un laptop. Tot ce înseamnă comunicare se rezumă la scris și citit. E greu de crezut că orășelul ăsta atât de liniștit poate ascunde un loc în care infernul să fie pe pământ. Ce vulcani islandezi? Ce nori? Ce restricții aeriene? Aici e dictatura decibelilor.
Sala de dincolo de neguri sau locul unde nu se mai aude nimic. Decât un vuiet asurzitor. Am impresia că aș putea scrie la nesfârșit despre zgomot. Odă gălăgiei. Tobelor, trompetelor. E patru și un pic. Fetele sunt la vestiare, pregătite să iasă pe parchet, dar în sală se cântă de două ore. Primii oameni au intrat puțin după ora două. Era încă întuneric în sală. Luminile s-au aprins când mai rămăseseră mai mult de două ore. Sala era trei sferturi plină.
Cenușă fonică!
Mai e o oră, și atunci animatorul sălii toarnă gaz peste ditamai vâlvătaia. Mai era nevoie? „Să ascultăm acum imul Oltchimului!”. Deja arhiplină, sala devine și isterică. E logic să te întrebi în gând dacă îți vor rezista timpanele la goluri. Poți să o faci și tare, tot aia e. Urmează un concurs nebun. DJ-ul e hotărât să spargă boxele și dă la maximum, fanilor nu le pasă de propriii plămâni și zbiară. Urlă. E haos. Și în haosul acesta apar fetele. Cu trei sferturi de oră înainte de start. Treningurile bleu-albastru ies la încălzire, dar sala clocotea de mult. Mai trec cinci minute și adversarele unguroaice sprintează spre centrul terenului. Galeria lor – 150 de maghiari verzi și destul de gălăgioși – urlă. Ai noștri fac zgomot, dar și aplaudă. E sport în stare pură.
Ritualul steagurilor, prezentarea echipelor, imnul Champions League (are ceva din cel de la fotbal)… Numai titulatura te face să tresari. Oana Manea și Steluța Luca sunt sărbătorite pentru zilele de naștere. Galeria vuiește asurzitor, acoperind un obicei impresionant al maghiarilor: față în față, galeria și echipa își cântă imnul național. Gata! Poate să înceapă. Meciul, că iadul continuă.
Ada din Băilești
Timpul se dilată sau, din contră, se strânge, în funcție de evoluția fetelor și mai ales a scorului. Mergem cap la cap cu unguroaicele. Mai exact se țin scai de noi și asta ne înnebunește. Privim tabela și nu ne dăm seama dacă acel cronometru merge prea repede sau prea încet. La 5-5 se aude o voce: „Fluieră finalul!”. Pauza e primul moment liniștit din ultimele ore. Vuietul lasă loc freamătului. Tensiunea și emoția plutesc în aer. Dar imediat după pauză, Ada Nechita, cea susținută original de familia din Băilești cu un portret cu nea Mărin (foto stânga), ia meciul pe cont propriu. Secundele sunt ale noastre, se scurg și nu ne pasă. Finala nu e Morgana. O putem atinge, iar finalul e sublim. În picioare, o sală își cântă cu ultimele doze de energie o imensă bucurie. „Să vină Cupa!”
10, 9, 8, 7… și totul în jur erupe. Te temi ca de bucurie să nu se prăvălească tribunele peste fete, dar se întâmplă exact pe dos. Handbalistele asaltează tribuna oficială pentru a îmbrățișa conducerea. Un tsunami de entuziasm și împlinire care mătură tot. Hagi (foto jos) privește și aplaudă. E luat pe sus. Totul e exploziv, la propriu. Artificii, confetti picate din tavan, miros de fum și o veritabilă bătaie cu frișcă, începută de fete și ajunsă la jurnaliști ori oficiali. Se face liniște prima oară la 19:19. După cinci ore de vacarm, timpanele ori pulsul continuă să bată în ritmul tobelor. O clipă nu se mai aude nimic. Un cor de șase voci care se tăvălesc printre confetti privește spre viitor: „Să vină Cupa, să vină Cupa, să vină Cupa la Vâlcea!”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER