Românii au venit în pelerinaj la handbal. Sala „Ioan Kunst Ghermănescu” a fost punctul zero al sportului! Dealul dinspre Polivalentă a fost urcat la pas dinspre Palatul Copiilor, iar aleile Parcului Tineretului dinspre Orășelul Copiilor au fost mai pline ca de 1 iunie. Deși ploua!
Sâmbătă seară a fost Orășelul Oltchimului. Goarnele specifice publicului vâlcean, fularele roș-albastre comercializate de vânzătorii ambulanți și pălăriile cu… „Jos pălăria!”. O recuzită impresionantă pentru niște fete deosebite. Toți cei care mergeam spre sală știam că șansele de a ne bucura la final sunt egale cu cele ca Oltchim să joace finala Ligii de anul viitor, acasă, la Vâlcea, într-o sală pe care cineva să o construiască, pentru că această echipă chiar merită, dar voiam să vedem o finală cum nu am mai avut în România de la Salatieră încoace. Era conștiința contemporaneității cu o pagină de istorie a sportului, dar și dorința de a le mulțumi, indiferent de rezultat, fetelor lui Voina. Ioana a acordat exclusivitate handbalului
Ioana e moderatoarea, dar și prietena de la Sport.ro și PRO TV. Ne cunoaștem de foarte mult timp, e din Cluj și știu cât de mult înseamnă pentru ea fotbalul și vișiniul CFR-ului. Am întrebat-o aseară între două intrări în live dacă știe cum s-a terminat campionatul. M-a privit contrariată: „Suntem la handbal, trăim o finală de Liga Campionilor, tu mă întrebi de fotbal?!”. M-am retras bâiguind nu știu ce și l-am sunat pe șeful de la fotbal al ProSport. Handbalul făcea concurență neloială fotbalului. De fapt, a fost victoria acestui sport. Într-o seară în care România acorda titlul de campioană la fotbal, Oltchimul își juca la oră de maximă audiență, pe postul cel mai urmărit de români, rolul de protagonistă într-o finală cu un adversar uriaș.
La Vâlcea, publicul e mai fierbinte
Trăirile dintr-o sală arhiplină sunt contradictorii. Ca impresie generală a fost frumos, fără doar și poate. Dar, ori că am rămas cu imaginile acelea cu fetele prăbușite la pământ într-o perdea de fum printre jocuri de lasere ce scormoneau o rană abia consfințită, ori că ne așteptam la mai mult, semifinala Oltchim – Gyor a fost peste ca atmosferă. O explicație ar fi că în Sala „Traian” toată lumea strigă, în timp ce la București au fost mai mult aplauze. Asta nu înseamnă că nu a meritat fiecare minut petrecut la finala de sâmbătă. Superlativele au fost clipele de la intrarea în sală pentru încălzirea fetelor, momentul „Jos Pălăria!”, minutele în care ne-am desprins prima și singura dată la două goluri (3-1 și 4-2), dar și finalul cu o sală aplaudându‑le ca pe niște învingătoare pe învinse. Plus jocul de lumini și sunet de la ceremonia de înmânare a trofeului.
Ne-am făcut de râs cu tabela
Repetatele întreruperi pentru ștergerea podelei din cauza condensului, dar mai ales minutele de confuzie create de inexplicabila defecțiune la tabela de marcaj, și faptul că trofeul a fost ridicat de altcineva decât ne-am fi dorit au umbrit o seară altfel frumoasă. Dacă în plan sportiv am fost nevoiți să ne recunoaștem învinși de un adversar incomparabil mai puternic și am găsit resurse pentru a aplauda în ritm de „We are the champions”, la „momentul tabela” ne‑am simțit cu toții mici. Golul 13 al danezelor a fost cu ghinion pentru organizatori. Bătrâna tabelă a Polivalentei s-a blocat la 12-10 în minutul 21 al finalei și minute bune priveam cu toții jenați care pe unde puteam. Eram brusc preocupați de altceva pentru a nu fi nevoiți să explicăm colegilor străini de la masa presei de ce meciul trebuie să continue ca în evul mediu al sportului, cu abac în loc de tabelă electronică.
Echipa care știe și să sufere împreună
Am pierdut! 31-32. Scorul nu mai contează. Pe final le puteam bate, dar pitbulițele daneze ne‑au refuzat până și satisfacția asta. La final le căutam cu privirea pe ale noastre. Popovici, Vărzaru și antipatica de Jurak făceau hora aceea a bucuriei și ne agresau vizual. Ce ciudată e hora asta făcută de alții! Vizitiu s-a prăbușit plângând, Neagu a sprijinit panourile spunându-le prietenilor din tribună: „Nu mai pot!”, Ardean făcea stretching pentru a-și detensiona psihicul mai degrabă decât fizicul. Experimentată, Steluța Luca Lazăr trecea pe la fiecare dintre colege. O consolare în grup, cu fetele alternând rolurile. Una în picioare, întinzându-i alteia o mână pentru a se ridica de la podea. Și apoi festivitatea de premiere. Danezele, baie cu șampanie, fetele noastre, unele la vestiare, altele trăgând cu ochiul la extazul adversarelor. Din înfrângerea de acum s-a născut ambiția unui triumf la anul. Important e să rămână la fel de echipă. Dincolo de toate, clipele de final ne-au arătat că această echipă știe și să sufere împreună, după ce s-a bucurat și ne-a bucurat atât!
Care e cel mai bun fundaș central al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER