Finala Dinamo – Constanța în Liga Națională de handbal masculin, meciul doi din Ștefan cel Mare (33-19), a însemnat și ultima evoluție la nivel oficial pentru George Buricea (39 ani), un jucător emblematic pentru handbalul masculin. El a devenit, practic, cel mai titrat handbalist în România după 1990, cucerind nu mai puțin de 10 titluri de campion! Rudi Stănescu și Laurențiu Toma s-au oprit la nouă (ultimul este încă în activitate), plusul venind de la faptul că extrema stângă a cucerit un trofeu și cu Steaua, într-un scurt episod la gruparea din Ghencea. Buricea s-a identificat aproape o viață întreagă cu HCM Constanța, iar mai nou încearcă să pună umărul la ridicarea până în vârf a formației HCDS Constanța, fiind și membru fondator al clubului.
George Buricea ne-a oferit un interviu în care a vorbit atât despre finala cu Dinamo, dar și despre cariera de peste 20 de ani ca sportiv.
George, aș vrea să vorbim înainte de toate de finala cu Dinamo. Nu a fost probabil meciul oficial de retragere pe care și l-ai imaginat… Finala mi-a lăsat un gust amar, mi-ar fi plăcut să se decidă în trei meciuri, iar eu să-mi iau la revedere de la suporteri pe teren propriu, nu la Dinamo. Din acest motiv, îmi voi lua la revedere de la fani la primul meci din campionatul viitor. Poate voi organiza și un meci de retragere cu băieții din generația mea. Este o idee, vedem cum va fi, pentru că unii s-au lăsat, alții mai joacă sau antrenează și probabil vor avea program atunci.
A fost o înfrângere cam dură în fața echipei Dinamo. Nu cred că diferența dintre cele două echipe este chiar de 21 de goluri în două partide. Ce s-a întâmplat? Diferența reală dintre cele două echipe nu este atât de mare, dar nu am înțeles de ce am cedat atât de ușor. Factorul psihologic, determinarea au jucat un rol important în această finală. Stau și mă gândesc de ce s-a întâmplat asta și ce putem face pentru ca în viitor acestă evoluție să nu se mai repete. Din punctul meu de vedere nu este normal, așa cum ai spus și tu, diferența de valoare dintre cele două echope este aproape egală.
Ați avut un parcurs fără cusur până în finală, în 2019 nu ați pierdut până aici nicio partidă în Liga Națională. Pe alocuri s-a văzut că nu am luptat, nu a existat o determinare. A fost pur și simplu o delăsare și nu o înțeleg, până la urmă era o finală, nu un simplu meci de campionat. Am fost obișnuit și cei din generația mea să jucăm până la ultima picătură de energie, să murim în picioare, nu în genunchi. Probabil vom avea o ședință la club și vom trage conzluziile.
Dincolo de această finală, ai avut o carieră frumoasă. Ce lași în urmă? Dacă stau și privesc în spate, mă uit cu admirație, cu mândrie, cu respect. Am câștigat tot ce se putea câștiga pe plan intern, 9 titluri cu Constanța, unul cu Steaua. Am patru Cupe ale României, trei Supercupe, am făcut parte din echipa care a reușit în premieră să treacă de faza grupelor în Liga Campionilor și să se califice în optimile de finală, am reușit semifinală de Cupa Cupelor, când întrecerea era foarte puternică, ne-am calificat la Campionatul Mondial după 13 ani, la fel, tot cu generația noastră. Și acolo (n.r. ediția 2009, Croația) am jucat de la egal la egal cu toți, chiar am condus Ungaria, cu Franța am făcut un meci bun. Dacă mă uit în urmă și fac o pararelă cu finala de ieri, ne-am bătut de la egal la egal cu echipe mari, precum Kiel, Barcelona, mult mai mari decât Dinamo. Iar echipa în care am jucat ieri nu mi-a dat siguranța pe care am avut-o pe vremuri.
Cu siguranță ai avut multe momente plăcute în carieră. Dar poți să-l identifici pe cel mai frumos? Nu pot să spun unul, dar un Top 3 cu siguranță pot să alcătuiesc. Calificarea cu naționala României la Mondialul din 2009, victoriile cu Barcelona și Montpellier în Liga Campionilor. Cu echipa franceză am reușit să revenim de la minus opt la plus patru goluri. A fost ceva wow, în fața unei echipe Montpellier la care evolua jumătate din naționala Franței.
Reversul medaliei, pentru că știi, la sport sunt și victorii și înfrângeri. Ai vreun regret după întreaga ta carieră? Mă retrag cu regretul că nu am jucat în orașul meu, Constanța, într-o sală mai mare, pe care noi, generația noastră, am fi meritat-o. Eu cred și acum că dacă acea sală exista, la ce emulație exista pe vremea HCM, echipa nu se desființa, poate aveam rezultate și cu cel puțin 30% mai bune. În plus, ar fi venit mult mai mulți copii la handbal. Ar fi fost altceva. Sper să antrenez în sala aceea pe care am visat-o întotdeauna. Iar ghinionul ar fi că ne-a murit antrenorul, Zoran Kurtes (n.r. 2010). Cred că am fi fost mult mai departe dacă nu s-ar fi produs această tragedie. Nu pot să intru în detalii, dar știu ce spun.
Înțeleg că te-ai decis asupra viitorului, vei antrena. Sper să am același succes pe care l-am avut și ca jucător. Știu că este greu, depinzi de mulți factori. Dar nu am să ard etapele așa repede. Cum am câștigat totul ca sportiv, muncind, așa voi proceda și ca antrenor. Voi începe ca antrenor principal la liga a doua, iar la Liga Națională voi fi pe bancă oficial C, iar treptat sper să ajung cât mai sus. Trebuie luat totul de jos, de la copii și juniori. Sper să mai vorbim peste 10 ani, iar handbalul românesc să fie mult mai sus decât este acum.
Glumind sau nu, ai 10 titluri ca jucător, te-ar mulțumi vreo 10 titluri și ca antrenor. Da, m-ar mulțumi (n.r. zâmbește). Și să am puțin mai mult noroc în Europa, în fazele acelea superioare. Ca sportiv am avut și puțin ghinion, în 2010 am picat cu Veszprem în optimi și am pierdut cum am pierdut. La Mondial, nu am știut să gestionăm o diferență de 6-7 goluri cu Ungaria, am fi intrat în grupele principale dacă l-am fi câștigat. Vorbim de grupe principale la un Campionat Mondial, acum pare un vis.
Adunat, cu plusuri și minusuri, ești împăcat la retragere? Sunt împăcat. Dacă mi-ai spus când m-am apucat de handbal la 15 ani, până atunci am făcut atletism, că mă voi retrage cu 10 titluri, aș fi spus că ești nebun. Acum sunt mulțumit când mă uit în spate.
În final, te-aș provoca să alcătuiești cel mai bun „7″ alături de care ai evoluat, fie la club, fie la echipa națională. Și să începem cu poarta… Clar, Stănescu! Dar pot să-l trec și pe Popescu? Cuplul lor a fost formidabil. Peste tot în lume există un portar bun și al doilea… hmmm. Din punctul meu de vedere, cuplul Stănescu și Popescu a fost între primele trei din Europa. Era greu să găsești ceva asemănător în Europa. Bun, la Franța era Omeyer, dar al doilea… Rudi și Pope s-au completat extarordinar.
Sărim direct la inter stânga. Au fost mai mulți jucători de valoare și au fost acolo.
Cine te-a pus mai bine în valoare? În handbalul românesc nu prea s-a jucat cu extremele. Băieții nu aveau nicio vină, pur și simplu am avut stilul acesta al nostru, înghesuit în centru. Da, HCM a jucat altceva, dar nu ca afară, să te deschizi și să ataci în ultimul culoar. Este Șimicu, a jucat foarte bine, a făcut și apărare, plus Petrea.
Centru? Dalibor Cutura a fost cel mai bun centru. Dar și Stavrositu a fost un centru excelent în perioada lui de glorie. Cele mai mari calități pe care le-am văzut la un sportiv român pe această poziție este Enis Murtaza, dar s-a accidentat și a încheiat devreme cariera. Cei din generația mea pot confirma acest lucru. Când mergeam la competiții la juniori, tineret, el câștiga tot timpul premiul pentru cel mai tehnic jucător. Și jucam cu Germania, Croația, era și un Balici și alții. Lumea nu-l știe, dar el a avut calități fantastice.
Inter dreapta? Aici este un post greu. Dar Sandu Iacob a fost unul dintre cei mai buni.
Extremă dreapta? Toma, clar. Aici nu se discută, am jucat toată viața împreună, parcă ne-am identificat unul cu altul.
Și pivot? Am avut de departe cei mai buni pivoți cu care am evoluat, Băiceanu și Pârâianu.
În fine, te invit să nominalizezi și antrenorul pentru această echipă ideală. Din păcate, nu mai este printre noi (n.r. referire la Zoran Kurtes).
Care e cel mai bun fundaș central al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER