50 de ani de la al doilea titlu mondial obţinut de naţionala masculină de handbal: "Ne ţâţâiau chiloţii pe noi când ne cânta imnul". Aşa se trăia un meci în '64

14 mar 2014 5254 afişări Comentează şi tu Handbal
50 de ani de la al doilea titlu mondial obţinut de naţionala masculină de handbal: "Ne ţâţâiau chiloţii pe noi când ne cânta imnul". Aşa se trăia un meci în '64 3 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7960/12264505/2/echipa-64.jpg
  • În 1964, România învingea la Praga cu 25-22 naţionala Suediei
  • Adevărata finală s-a jucat însă în semifinale, în faţa echipei ţării gazdă
  • Pe 16 aprilie, Cristian Gaţu, fostul preşedinte al FRH, îi va aduce la Bucureşti pe toţi cei 27 de campioni mondiali

15 martie reprezintă o zi de legendă pentru sportul românesc. În urmă cu  50 de ani, naţionala de handbal masculin a României câştiga la Praga al doilea titlu mondial (n.r. handbal în 7). Un trofeu care a venit oarecum surprinzător, chiar dacă tricolorii erau campioni mondiali en-titre. Turneul final din '64 era făcut special pentru Cehoslovacia, care urmărea o revanşă după ce a pierdut titlul în '61, în urma unor prelungiri cu România.

Reprezentativa masculină a plecat în Cehoslovacia la capătul unui cantonament interminabil, de câteva luni, în care Ioan Kunst Ghermănescu, cel care îi luase locul lui Oprea Vlase pe banca tehnică, impusese un regim spartan de pregătire. "Nu mişca unul la pregătire. Toţi băieţii s-au mobilizat exemplar, iar disciplina a fost de fier", ne-a relatat Cezar Nica, unul dintre mezinii echipei din '64. Pentru Mondialul respectiv au fost convocaţi nu mai puţin de 13 jucători de la cele două mari puteri ale momentului, Steaua şi Dinamo. "Intruşii" se numeau Vigil Tale (portar, Ştiinţa Bucureşti) şi Ion Popescu (extremă stânga, Teleajăn Ploieşti).

Echipa campioană mondială în 1964

Şase jucători din echipa respectivă nu se mai află în viaţă: Costache I, Hnat, Bulgaru, Bogolea, Tale şi Redl (ultimii trei au fost portari)

Mondialul din Cehoslovacia s-a jucat cu 16 echipe la start, împărţite în patru grupe. România fusese repartizată cu URSS, Japonia şi Norvegia, primele două naţionale din fiecare grupă calificându-se pentru faza grupelor principale. Într-o oarecare măsură, sistemul a fost păstrat şi azi la anumite turnee finale, în principal Campionate Europene. Chiar din debut, tricolorii şi-au făcut o intrare perfectă, învingând cu 16-14 în faţa Uniunii Sovietice, una dintre cele mai puternice reprezentative ale lumii şi în acea perioadă. Partida s-a jucat pe un patinoar din Pardubice, în faţa a peste 8.000 de spectatori, iar România a reuşit să se impună după ce la pauză a fost condusă cu 8-7. După această partidă, pentru Ivănescu & Co au urmat două partide mai accesibile cu Norvegia şi Japonia, câştigate la pas cu 18-10 şi 36-12, motiv pentru care tricolorii s-au calificat pentru grupa semifinală cu două puncte.

Cehoslovacii i-au aşteptat pe români cu tablouri de campioni deja afişate pe pereţi

În faza următoare, România şi URSS s-au împerecheat cu Danemarca şi Cehoslovacia. Un singur meci conta însă cu adevărat în această bătălie în patru: România - Cehoslovacia. Presa vremii susţinea că această dispută era de altfel şi marea finală a competiţiei, chiar dacă reprezentativele au fost obligate prin tragere la sorţi să se întâlnească mai devreme. Aceeaşi concluzie au tras-o şi eroii reprezentativei României: "Toată lumea era convinsă că Cehoslovacia va câştiga titlul mondial. Nici nu s-au aşteptat să piardă în faţa noastră, drept dovadă că ne-au primit la meci cu tablourile pe pereţi ale jucătorilor cehoslovaci. Acest lucru ne-a cam râcâit, în plus auzisem că mai au ca premiu şi câte o Skoda dacă ne elimină şi câştigă titlul. Meciul a fost cu adevărat fantastic, disputat în faţa a 18.000 de spectatori. Mişu Redl a prins o zi nemaipomenită în poartă, iar Moser a înscris gol după gol. În urma unei evoluţii la superlativ, am condus cu 16-11. Împinşi de la spate de fani, cehii au venit tare pe final, la 16-15, însă apărarea a funcţionat ca la carte. Pe atunci, jocurile nu erau aşa dure. Erau tari, dar nu depăşeau anumite limite, acum este măcel, este un fel de rugby", ne-a relatat Cezar Nica.

O armată de fani la Aeroportul Băneasa

Aşadar, România dădea lovitura şi la Praga şi se califica în a doua finală consecutivă de CM. mondială. Pentru tricolori urma un meci cu Suedia. "Nici nordicii nu erau de neglijat, aveau tradiţie, dar parcă nu se comparau cu Cehoslovacia. Finala parcă a fost mai accesibilă, s-au şi marcat mai multe goluri. Până la urmă ne-am impus cu 25-22. Nimeni nu se aştepta să câştigăm din nou. Dacă în 1961 s-a spus că România a câştigat norocos, după acest al doilea succes deja eram priviţi altfel.  Dominaţia handbalului românesc începuse cu adevărat. Şi la Stockholm, în 1967, trebuia să câştigăm, însă în semifinala cu Cehoslovacia am ratat nu mai puţin de patru aruncări de la 7 metri", a povestit Nica.

În urma succesului de la Praga, naţionala României a revenit acasă cu avionul şi a fost aşteptată pe Aeroportul Băneasa de peste 3.000 de fani.

Hans Moser a fost golgheterul turneului final, cu 33 de goluri, echipa fiind condusă din postura de căpitan de Virgil Hnat.

Cezar Nica, fost şi selecţioner al naţionalei masculine, a făcut şi o scurtă descriere a generaţiei din '64 şi a armelorjl "armele" cu ajutorul cărora România a intrat în posesia celui de-al doilea titlu mondial: "Înainte de toate, toţi băieţii au fost oameni, adevăraţi bărbaţi. Ne-am respectat între noi, nu a existat vreodată vreo înjurătură pe teren, aşa cum se mai aude în ziua de azi. Spre exemplu, Mişu Redl ridica mâna sus când lua un gol, în semn că îşi asuma vina. De fapt, noi - apărarea - eram de vină, însă el nu ne-a reproşat niciodată că nu am stat bine în defensivă. Titlul a fost obţinut cu dăruire, disciplină şi mobilizare. Când ne cânta imnul, ne ţâţâiau chiloţii pe noi".

Pentru ca acest jubileu să nu treacă neobservat, Cristian Gaţu, fostul preşedinte al FRH, a programat pe 16 aprilie o festivitate pentru echipa din 1964, dar şi pentru ceilalţi campioni mondiali care mai sunt în viaţă. "27 de campioni mondiali mai are România în viaţă şi m-am gândit să-i adun pe toţi la Bucureşti", ne-a declarat Cristian Gaţu.

Handbalul de atunci, cum e Halep acum!

La titlul din '64, fostul preşedinte al FRH avea doar 19 ani şi a trăit intens din faţa televizorului  meciurile respective. "Pe atunci jucam la Ştiinţa Bucureşti. Urmăream cu sufletul la gură tot ce se întâmpla la Praga şi îmi doream să ajung şi eu la fel ca respectivii jucători. După câteva luni de la acel titlu îmi făceam şi eu debutul la echipa naţională. Aşa cum toată lumea vorbeşte azi numai de Halep, aşa era cu handbalul pe atunci. Acele titluri din anii '60 au creat o mare emulaţie în jurul handbalului şi pe cale de consecinţă au venit încă două succese majore, în 1970 şi 1974, dar şi multe alte medalii şi trofee în toate competiţiile", a concluzionat Gaţu.

 

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.