Tsukahara printre frunze!** Sandra Izbașa numără zilele până va alerga din nou!

Pe o alee a cartierului bucureștean Drumul Taberei, o
fată înaltă, subțirică, desenează piruete printre frunzele
îngălbenite. Râde plină de viață și improvizează pe bordura îngustă
de ciment ce străjuiește drumul o bârnă de concurs.

Șchioapătă un pic, dar piciorul ridicat la 90 de
grade și brațele întinse într-un echilibru perfect îți șterg repede
orice întrebare. „Mi-e dor de sală, de elemente, mi-e dor să mă
mișc. Îmi amintesc perfect totul, reperele pe care le am la
elemente, unghiurile… Când faci de 15 ani gimnastică nu ai cum să
uiți”, murmură Sandra. În același timp, departe, la Londra, în sala
Millennium, elevele lui Forminte concurează pentru o finală la
Mondiale. Viața își urmează cursul.

Șocul
o
urmărește
Sandra este veselă și tonică.
Vorbește repede, râde mult, însă tăcerile neașteptate închid parcă
lucruri de care îi e prea teamă să se apropie, chiar și cu gândul.
„Acum e bine, mă recuperez rapid. Pot să gândesc la rece ce s-a
întâmplat, însă ceva s-a rupt în mine. Va rămâne trăirea aceea când
am pus mâna și am simțit că nu mai am tendon, mi s-a făcut un gol
în suflet”, murmură trist. O durere care se va estompa în timp și
pe care sportiva de 19 ani vrea să o lase în urmă: „Încă nu am
trecut peste acel șoc, însă am reușit, cu greu, să îmi ascult
muzica de la sol. Înainte mi se făcea rău numai când auzeam primele
acorduri, am încercat să îmi revăd exercițiul de la Olimpiadă.
Imaginea aceea mă urmărește mereu”.

„Mi se
părea un
coșmar”
Însă cel mai greu a fost adaptarea la noua viață. Zi de zi în sală,
la antrenamente, totul s-a schimbat într-o secundă, când s-a trezit
pe patul unui spital. „Mă simțeam un om inutil, mi se părea un
coșmar. De la patru membre să trec la două și să nu mă pot mișca
fără ajutor. A fost cumplit, nu doresc nimănui asta”, spune ea.
Acum își împarte timpul între recuperare, odihnă, lecturi, plimbări
și internet, lucruri pe care nu și le-a permis niciodată. În urmă
cu două zile a scăpat de ghipsul la mâna stângă și acum e iarăși
„un om normal” cum îi place să spună. Numără zilele rămase până pe
7 decembrie când va putea alerga din nou: „Nu mai am răbdare, îmi
doresc mult să fiu ca înainte. Acum e prea devreme să știu ce va
urma, dar mă gândesc că urmează un an par și asta îmi dă puterea să
sper”.

Primele
Mondiale văzute de
acasă
Discuția alunecă spre Mondiale. Sandra pare că urmărește tot: știe
de ultimele accidentări, de orele de intrare în concurs: „Le-am
vizitat pe fete înainte de a pleca și le-am încurajat. Sunt primele
Mondiale pe care le văd de acasă, de când m-am apucat de
gimnastică”. Anul acesta, la Londra, dorea să cucerească titlul
mondial. Pregătise un sol pe măsură, cu o dificultate de 6.3. „Am
reușit să-mi fac în gând exercițiul de la sol. Mă opresc tot timpul
la Tsukahara echer, unde m-am accidentat, am o reținere, dar după
ce depășesc acea diagonală, restul vine de la sine”, zâmbește ea.
Este doar un prim pas. Urmează mai mulți, toți pe ritmul muzicii de
la solul care i-a adus aurul olimpic. Încă o piruetă printre
frunzele de pe alee…

În urmă cu trei săptămâni, Sandra Izbașa suferea o accidentare
gravă la un antrenament, ruptură totală a tendonului ahilian drept
și fractură la mâna stângă, ajungând direct pe patul de spital.
Campioana olimpică la sol a luptat permanent pentru a depăși
momentul, iar acum totul gravitează în jurul a două zile, 13
noiembrie, când va renunța la cizma specială pe care o poartă, și 7
decembrie, când va alerga din nou.

Germania, marea șansă
Șansa Sandrei de a renunța la cârje la numai două săptămâni după
accidentare a constituit-o intervenția chirurgicală de
reconstituire a tendonului ahilian drept la o clinică din Maintz.
Imediat după operație a purtat o cizmă specială (foto mic), cu care
poate merge singură, pe 13 noiembrie urmând să renunțe și la
aceasta. „Piciorul e bine, calc ușor în el și abia aștept să pot
merge așa cum trebuie. A fost greu pentru că practic am învățat să
calc din nou, am fost ca un bebeluș”, mărturisește Sandra