Pentru a începe un asemenea articol credem că este necesară o introducere mult mai lungă și mult mai documentată decât este normal. Asta, din două motive. Unul, pentru că este o poveste veche pe care nu o cunoaște nimeni sau aproape nimeni și, în al doilea rând, pentru cititorii noștri mai tineri care nu au prins sau nu-și mai aduc aminte mare lucru din perioada regimului comunist. Nu vom face nici apologia acelei epoci și nici nu vom încerca să blamăm acea perioadă, fie și pentru simplul fapt că acesta este un lucru care ține mai mult de competența istoricilor și mai puțin de cea a ziaristului. Totuși, câteva precizări sunt necesare. Să începem cu mentalitatea omului și a microbistului de atunci.
Gheorghiu-Dej dă linia Dupa ce Churchill și Stalin îsi împart Europa în zone de influență, țara noastră devine un stat vasal al URSS, care exportă și aici modelul sovietic, transformând România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia și Polonia în teritorii-satelit, numai bune de muls. Evident, nici sportul nu putea face excepție, iar înființarea cluburilor departamentale Steaua și Dinamo nu este decât expresia acestei politici. Aflate sub ocupație militară sovietică, aceste țări așa-zis frățești erau obligate să se dea la o parte din fața sportivilor sovietici. După moartea lui Stalin lucrurile s-au mai dezghețat puțin, iar sportivii din țările ocupate au început să miște în front. Deși nu a avut o atitudine clar antirusească, primul care a stabilit cine este dușmanul a fost liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta, informat fiind că la București se organizează un turneu de fotbal la care era anunțată participarea echipei Dinamo Moscova, i-a chemat pe jucătorii români la sediul Partidului Muncitoresc Român și le-a transmis textual că nu are decât o singură pretenție. „Bateți-i pe ruși și vă fac cadou la fiecare câte un autoturism marca Volga!” Amici doar pe hârtie Rușii sunt priviți ca ocupanți în țările socialiste, sportivii din acest spațiu ar fi făcut orice să-i bată nu pe imperialiștii americani, ci pe aliații ruși. Sunt de notorietate meciurile de hochei pe gheață dintre Cehoslovacia și URSS, cele de handbal dintre România și Uniunea Sovietică sau cele de polo pe apă dintre Ungaria și marele frate de la Răsărit. De altfel, poloiștii ruși au riscat să fie înnecați, la propriu, de urmașii hunilor, aceștia din urmă dorind să răzbune crimele sovietice din timpul Revoluției din Ungaria. În această cursă nebună s-au înscris și copiii, pentru că ce altceva erau gimnastele? Astfel, gimnastica artistică a consemnat, începând cu apariția Nadiei Comăneci, o confruntare teribilă între România și URSS, pe hârtie țări-surori. Ca să înțelegeți mai bine, chiar și un român, spre exemplu, s-ar fi bucurat mai mult dacă îi băteam pe unguri sau pe ruși la fotbal, decât dacă am fi învins Germania Federală sau Anglia, să zicem! Chiar primele se triplau în cazul meciurilor cu Ungaria sau URSS, scrâșnete din dinți pline de ură doreau să razbune prin sport umilințele politice sau de altă natură provocate de o istorie în general defavorabilă României.
Totul începe la Montreal
Nu vom mai insista pe revoluția Nadiei la JO din 1976, acesta este un lucru arhicunoscut. Se știe mai putin că delegația sovietică a primit vot de blam pe linie de partid, Larisei Latânina, antrenoarea rusoaicelor transmițându-i-se să zică mulțumesc că nu mai există Gulagul. Replica ei a fost că „Nu sunt eu de vină că Nadia Comăneci s-a născut românca. Este un copil genial, nu avem ce-i face”. Ei bine, i s-a recomandat să găsească un al doilea geniu.
Prințesa Elena o învinge pe „regina” Nadia
Sovieticii iau lucrurile la modul cel mai serios și o găsesc pe Elena Mukhina care, deși o obișnuită a lotului, nu era văzută cu ochi buni din cauza unui bunic care luptase de partea albilor în timpul războiul civil care a urmat Revoluției Bolșevice. Aceasta este îndoctrinată cu idei de genul „vei fi o eroină daca o vei bate pe Nadia”, fata își ia rolul în serios și, la Campionatele Mondiale de la Strasbourg o depășește pe Nadia Comăneci, starul gimnasticii mondiale din acel moment. Mai mult, Elena, poreclită „Principessa” de vecinii și prietenii din cartierul moscovit de unde provenea, vine cu elemente noi care îi lasă cu gura căscată pe specialiști. „Unde se îndreaptă acest sport? Este înfricoșător ce fac acești copii. Deja este circ, nu mai este gimnastică”, observa Le Soir, în timp ce Die Welt făcea o remarcă celebră chiar și azi. „Ce dacă a bătut-o pe Nadia? Nu există decât o singură Nadia. Matrioșka rusă nu va fi niciodată a doua Nadia. Pur și simplu, românca este unică și nu poate fi copiată”. Leonida Brejnev, omul forte al regimului sovietic o invită pe Elena la Kremlin și îi mulțumește că a redat onoarea popoarelor URSS”. Steaua Elenei părea a fi la apogeu.
Dușul rece de la Fort Worth
Românii se mobilizează și, în ciuda accidentării grave a Nadiei, care a concurat cu palma crăpată pentru ca echipa să nu abandoneze lupta, smulg, în premieră titlul mondial pe echipe, ceea ce provoacă un nou scandal la Moscova. „La anul organizăm Olimpiada chiar la noi acasă, la Moscova. Cum să ne bată românii? Oricine, chinezii, americanii, vestgermanii, dar NU românii. Elena Mukhina trebuie să câștige din nou. Cu orice preț! Altfel, ajungem bătaia de joc a tuturor aliaților și a dușmanilor nostri. Președintele Reagan a primit-o la Casa Albă pe Nadia. Credeți că e o întâmplare?” Întreaga presă, obedientă regimului, îi cere Elenei o nouă victorie. Deși având probleme din cauza creșterii organismului, Elena acceptă un regim draconic, trece peste o fractură la un picior, execută de mai multe ori un element tehnic de o dificultate excepțională, ia lecții de balet de la celebra Plissetskaya, care îi spune că este „Dying Swan” (Lebăda muribundă; piesa de balet care a făcut din Maya Plissetskaya starul mondial și de necontestat al baletului). Din păcate, n-a bănuit nicio secundă cât de repede avea să se îndeplinească acea profeție. La propriu, din păcate…
Prințesa este unica vinovată Elena dă totul, antrenorul ei (un nenorocit căruia nu merită să-i pomenim numele) o supune la corvezi de 8 până la 9 ore pe zi și, într-un moment de slăbiciune, biata fată aterizează greșit la capătul unei linii acrobatice la sol, se lovește cu capul de marginea podiumului și își fracturează coloana vertebrală. Verdictul medicilor sovietici (de al caror profesionalism nu trebuie sa ne îndoim nicio clipă) sună ca într-un film de groază: Elena îsi va petrece tot restul vieții într-un scaun cu rotile! Toate cele patru membre paralizate! Mai erau două săptămâni până la debutul Olimpiadei de la Moscova… Visul ei va fi realizat de o altă Elena, Davâdova. Aceasta o bate pe Nadia într-un final controversat și îi dedică titlul olimpic fostei ei colege. Pentru a pune capăt acestor interminabile discuții, să spunem că însăși Nadia a admis, în urmă cu niște ani, că a greșit de puțin aterizarea la ultimul exercitiu.
Nadia nu a pierdut la Moscova
Așa și este… Doar sportul a pierdut la Moscova și această fetiță care nu avea nimic de-a face cu ura între popoare. Din păcate, așa erau privite anumite competiții pe vremea aceea. N-avea nimeni chef de Tarkovski, Tolstoi sau de Maya Plissetskaya. Elena și-a trăit tot restul vieții într-un scaun cu rotile, uitată aproape de toată lumea. Singura care i-a rămas alături până la capăt a fost Nelli Kim, care îi aducea mereu din State acadelele ei preferate. A decedat în anul 2006, răpusă de complicațiile paraliziei, circulația sângelui fiind grav afectată din cauza mușchilor atrofiați. Nu au condus-o pe ultimul drum decât familia, câteva colege din generația ei și doi ziariști ruși care au ținut să scrie despre drama unui copil ucis de un sistem criminal. „Fiica mea a trăit cu demnitate și nu a cerut ajutor de la nimeni. Știu doar că mi-a spus de multe ori că îi era teamă de acel element și că îi este frică să nu piardă concursul dacă nu-l execută. Nu a plătit nimeni pentru ceea ce i s-a întâmplat copilului meu, dar știu cine sunt vinovații”, a spus, cu lacrimi în ochi, mama îndurerată. Maya Plissetskaya i-a dedicat piesa ei favorită, „The dying swan”, spunând că „Rusia nu știe să-și aprecieze eroii”. Cam asta a fost povestea singurei gimnaste care a învins-o vreodată pe Nadia Comăneci. Am exclus, desigur, victoria Davâdovei, care a fost obținută în niște condiții cam speciale. Oare a meritat?
Cântecul de lebădă
Se spune că lebedele sunt necuvântătoare, dar că atunci când simt că moartea este aproape, scot un sunet asemănător unui geamăt uman. Probabil, de aici provine expresia româneasca „ultimul cântec de lebădă”. În mod normal, ar trebui să atașăm un video cu imagini ale Elenei Mukhina, dar am ales „Dying Swan”, bucata de dans care i-a fost dedicată ei de Maya Plissetskaya. Cei care înțeleg baletul vor înțelege mesajul uman conținut în acest dans inegalabil al morții. Evident, înregistrarea este veche, Maya avea deja o vârstă, renunțase de multă vreme la aparițiile pe scenă și era doar profesoară de balet la Balșoi Teatrî.
articol scris de Octavian METONI
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER