Interviu cu Claudiu Fometescu, antrenorul echipei Steaua: ” Am fost și eu viteaz ca jucător, e firesc. La final de meci, mai ales când ai pierdut, cauți vinovatul și e greu să arăți spre tine, ca jucător”

Într-un interviu realizat de Cezara Paraschiv pentru www.steauabaschet.ro, iubitorii baschetului îl pot redescoperi pe unul dintre cei mai buni jucători română de după Revoluție. Actual antrenor la Steaua CSM Eximbank, Claudiu Fometescu e un personaj complex, alături de care se poate discuta orice. Redăm mai jos interviul integral.

Un antrenament bun este „un antrenament în care, la final, jucătorii sunt sănătoși. Altfel, pentru un tehnician, antrenament bun nu prea există. Întotdeauna se poate mai bine. Mai multă intensitate, mai mult focus pe ceea ce li se cere jucătorilor, tot timpul este loc de mai bine. Dar un antrenament bun, chiar vorbesc serios, este unul care se termină cu bine”, este răspunsul cu care ne întâmpină Claudiu Fometescu. Principalul Stelei știe exact numărul ședințelor de pregătire adunate în sala „Mihai Viteazul”, prin sălile vecinilor din Serbia, de la Zlatibor, dar și pe parchetul primelor adversare din competiția internă. Se relaxează puțin în fotoliul de la etaj, din holul ce duce spre balconul VIP, după ce și-a testat rezistența genunchilor, în timp ce privea ghemuit, de la centrul terenul, fiecare pas al băieților lui și le dirija fazele de sub coș: „stop, stop!” – când mișcarea din încheietură, pentru a trimite mingea spre inel încă nu prinsese contur. Explicație. Apoi jucătorii revin în poziția inițială, ca la o atingere lină a butonului de rewind, și reiau faza. Și iar sunt opriți. Și repetă. „Fome” este tranșant și în afara terenului, atunci când vorbește despre filosofia de joc, relația cu jucătorii și poziționarea față de baschet. „Încerc să fiu eu, să îmi construiesc propriul caracter, propriul stil, nu vreau să fiu altcineva. Ca antrenor, îmi place să joc repede și să mă apăr bine. Repede înseamnă mai multe greșeli. Depinde cum îți gestionezi acest raport între atac și apărare. O echipă care muncește foarte bine în apărare trebuie să fie extrem de bine pregătită să alerge pe contraatac. Mie îmi place foarte mult jocul pe tranziție. Cam asta ar fi ce îmi place, ca stil de joc – apărare bună plus tranziție”.

Și, „este mult mai greu pe bancă”. Nu doar pentru că trecutul este sinonim cu o carieră de jucător lungă de 20 de ani în Liga Națională, încununată de succes, iar cea de antrenor este un proces în construcție, trăit la prezentul continuu. Ci „pentru că de obicei, toată responsabilitatea este la tine, la antrenorul principal. Ca jucător, găsești scuze. Ca emoții, nu dormi niște nopți după meciuri. Dacă ai pierdut – sunt două-trei nopți, dacă ai câștigat – una singură. Nu dormi noaptea de după meciul câștigat”, recunoaște Claudiu Fometescu.

„Fome” este la primul sezon competițional pe care îl începe ca antrenor principal, după ce anul trecut a preluat în timpul sezonului această responsabilitate la Steaua CSM EximBank. În același timp, el are continuitate în rândurile roș-albastre. De aceea, consideră fostul point guard, datele nu s-au schimbat prea mult, iar emoțiile nu i-au sugrumat debutul. „A fost o nouă provocare. Nu m-am gândit niciodată să nu accept această provocare. Bănuiam că va veni acel moment în care voi deveni antrenor principal. Cred că am luat-o cu începutul, am fost antrenor la juniori, la Steaua am fost secund, așa că nu a fost un sentiment aparte. Dar am luat-o ca pe o provocare și ca pe o chestie serioasă”. Și discuția curge.

Poți spune că ai ajuns la maturitate, ca antrenor?
Nu, mai avem…

Ca jucător, ai avut o carieră impresionantă. Resimți presiune din punctul ăsta de vedere, ca antrenor, să egalezi performanțele?
Orice antrenor, orice jucător, orice om din sport este competitiv și atunci, vrei să câștigi. Pentru mine, nu există oameni în sport, pe care să îi cunosc, să se mulțumească cu puțin. Dacă urmăm niște pași corecți, eu chiar cred în șansa noastră, a clubului și în șansa mea ca antrenor.

„Mă interesează și vreau să cunosc întreaga echipă, în ansamblu”

Analiza statistică este un instrument tot mai folosit în ziua de azi, în sport. Cât de mult pui accent pe cifre în pregătirea meciurilor, în antrenamente?
Vizavi de jucătorii mei, îmi place să îi cunosc eu pe ei. Datele statistice mă ajută, dar într-o anumită măsură. Ajută mai ales în scouting-ul din pre-sezon, înainte de a aduce jucătorii la echipă. Am urmărit cu cifrele cam ce face fiecare jucător. Dar, acum, pe teren chiar stăteam să contabilizăm – suntem la al 60-lea antrenament, și consider că îi cam știu pe jucători. Pentru echipele adverse, cu siguranță consultăm statistica.

Preferi discuțiile cu întreaga echipă sau discuțiile individuale cu jucătorii?
Tot felul de discuții. Îmi place să vorbesc cu oamenii. Îmi place să îi cunosc față în față, dar și reacțiile lor în fața echipei. Sunt 12 jucători pe foaia de joc, dar de fapt sunt 14-15 jucători în total, doi antrenori, preparator fizic, maseur. Mă interesează și vreau să cunosc întreaga echipă, în ansamblu.

Antrenorul este și psiholog în echipă. Cât de important este ca modul de lucru și mesajul transmis să fie același, între antrenor și ceilalți membri ai staff-ului?
Cred că în asta constă talentul unui antrenor principal, nu neapărat în a conduce extraordinar un antrenament. Acum, la modă, este chestia aceasta – de a fi manager, team-manager, de a conduce un staff. Cred că în ziua de astăzi acesta este antrenorul principal. Este un om care își formează o echipă, care lucrează ca ceasul. Pentru că nu poți să acoperi sub nicio formă tot volumul de muncă pe care ți-l impune o echipă. De exemplu, jucăm acum în Cupele Europene, trebuie să pregătim meciuri la trei zile. Nu ai cum. Trebuie să vorbești cu jucătorii, trebuie să analizezi meciuri, să analizezi antrenamente, trebuie să te gândești ce trebuie să joci în meciul respectiv, trebuie să consulți statistica. Sunt multe lucruri pe care nu ai cum să le acoperi singur și atunci ai nevoie de oameni care să te ajute – acesta este staff-ul tău.

Ai o regulă de aur în relația cu jucătorii?
Respectul. Pentru mine, respectul are așa, o paletă foarte largă. Prefer să mi se zică lucrurile în față. Nu să îmi spui da – când de fapt nu ai înțeles. Vorbești cu mine, îmi spui exact ceea ce simți. Nu îmi place să fiu păcălit.

Când ai știut că o iei pe drumul antrenoratului?
În timp ce jucam, să spunem că pe la 35 de ani. La 30 de ani, jucătorii deja se gândesc – băi, ce voi face după? Am avut șansa să stau foarte mult lângă Șapi, în perioada în care am fost la CSM. Ne consultam foarte mult. Am fost mai mult decât un jucător, pot spune într-un fel că am fost asistentul lui, o bună perioadă. Vorbesc strict de partea baschetbalistică – îl aveam pe Pavlovic, preparator fizic, pe care eu l-am apreciat foarte mult și, atunci, mi-am dat seama că pot să devin antrenor. S-a terminat perioada CSM. M-am lăsat de baschet, am venit la Steaua în proiectul acesta mare – eu așa îl consider, având copii și juniori. Am pornit ca antrenor la juniori, secund la echipa mare, antrenor la Diviza B. Au fost foarte multe sarcini care au presupus un volum mare de muncă.

Cât de mult ai învățat parcugând toate aceste etape?
Rămâne de văzut, să demonstrez cât de mult am învățat. Eu consider că m-au ajutat. Am învățat multe, dar depinde foarte mult cum le aplici.

Poți să aproximezi cu câți antrenori ai lucrat în cariera de jucător? Și pentru că l-ai menționat pe Hristu Șapera, el te-a influențat cel mai mult?
Nu m-am gândit niciodată. Oricum, au fost foarte mulți antrenori. Nu știu dacă Hristu Șapera m-a influențat cel mai mult, dar alături de el am avut șansa de a fi jucătorul-antrenor. Știam dinainte că vreau să fiu antrenor, dar este o șansă să poți fi și jucător, și antrenor în același timp. Eu la CSM am fost jucător vreo 10 – 15 minute, niciodată nu am mai fost jucătorul principal din teren. Și atunci am avut timpul și aplecarea să discut mai mult cu antrenorul. Discutam multe probleme, chiar extra-baschetbalistice – care țineau de psihologia sportului și a sportivului.

Ca jucător, te-ai întâlnit cu o situație în care ți-ai dat seama că un antrenor a greșit, a fost un moment care te-a deranjat și ți-ai promis că nu o să faci asta niciodată cu nici unul dintre jucătorii tăi?
E greu să judeci oamenii. Probabil la diverse momente – știm vorba aia – după război, mulți viteji se-arată. Am fost și eu viteaz ca jucător. Cred că este firesc. La final de meci, mai ales când ai pierdut, cauți vinovatul și de multe ori este greu să arăți spre tine, ca jucător. Cauți o greșeală a antrenorului, un time-out necerut la timp, știu eu – o schimbare făcută aiurea din punctul tău de vedere, ca jucător.

„Jucătorilor le spun să nu fie fricoși: să aibă mereu curaj, i-aș încuraja tot timpul să facă ce știu ei mai bine, să nu se complice”, Claudiu Fometescu, antrenorul Stelei

Miță Paul spunea în sesiunea de Q&A că nu se mai vede jucând baschet peste cinci ani, lăsând să se înțeleagă că se gândește la retragere. Tu ai fost unul dintre cei mai longevivi jucători, te-ai retras după împlinirea vârstei de 40 de ani. Ce sfat le-ai da lui Miță și lui Levente – cum să abordeze ultimii ani ai carierei, cum să își pregătească etapa următoare?
La Miță este mult mai ușor, pentru că are deja multe sfere de activitate. La el este mai ușor. Dar sunt mulți sportivi care se apropie de final de carieră și i-aș sfătui să fie foarte atenți la viitorul lor. Pentru că trecerea de la viața de baschetbalist – o viață bună în România, la acest moment – vorbesc strict de jucătorii români – la a face altceva, este grea. Dacă vrei să rămâi în baschet, părerea mea este că cel mai bine este să începi de jos. Sunt multe lucruri de învățat, de aceea la începutul discuției am spus fără ezitare că nu am ajuns la maturitate . Multe echipe trebuie să treacă prin mâna ta ca să te consideri un antrenor matur.

Jucătorii au de regulă modele. Tu, ca antrenor, ai un model?
Mie îmi place școala sârbă – și aici ar fi mai mulți antrenori de menționat.

Ce are în plus școala sârbă? Ai doi colaboratori din Serbia, iar naționala Serbiei depășește clar România la capitolul performanțe cu echipa națională…
Nu știu. Le place foarte mult sportul, sunt foarte răi și le place să câștige. Și mie îmi place să câștig, dar la ei, este ceva din interior. Sunt mai aprigi decât noi și se vede în cam tot ceea ce fac.

Este baschetul un sport care promovează antrenorii tineri?
Dacă ne uităm în ultima perioadă, da. Din nou însă, discutăm de două lucruri diferite – antrenori tineri români și antrenori tineri din afară. Cred că piața este plină de antrenori tineri, 40 – 50 de ani. Pe la 50 de ani eu sper să mă maturizez. Mă bucur că sunt mulți antrenori tineri români. Anul trecut făceau niște statistici câțiva băieți – primele patru locuri erau cu antrenori români. Cristi Achim, apoi Dragoș Gașpar, apoi am venit eu și apoi Marcel Țenter. Acum este Silvășan, Dan Fleșeriu. Sunt antrenori corecți, care au dovedit că pot să facă treabă.

„Pentru noi a fost motiv de mândrie anul trecut, că am mers în EuroCup pentru prima dată cu antrenor român. Și mai ales că – și asta tot statisticile o spun – după primul meci, de la Kazan, Șapi dăduse jucătorilor români mai multe minute decât Asesoftul, cu un an înainte, în toată competiția europeană. Am avut curaj și am jucat cu români. Am jucat cu Drăgușin, la Kazan, împotriva unor jucători de un milion de euro”, Claudiu Fometescu, antrenorul Stelei

Ca antrenor, consideri că este un risc pe care ți-l asumi să promovezi românii, să le dai minute, pentru că lumea așteaptă străinii?
Acum ne obligă regulamentul să jucăm cu un român pe teren. Dar, dacă vorbim de riscuri, va trebui să ne gândim să promovăm un copil român. Pentru că baschetul este făcut pentru tineri. Mă uitam în general – pe poziția 1 îl avem pe Miță (n. – 34 ani) la națională, pe Calotă (n. – 32 ani), îl avem pe Aktaș (n. – 25 ani) – sunt câțiva jucători. Aproape că nu avem poziția 3 – îl avem pe Adi Guțoaia, pe Dobre și cam atât. Trebuie să promovăm jucători. Discutând de lotul național trebuie să ne uităm puțin la cei tineri, în următorii ani. Și ăsta este un risc, pe care eu însă cred că trebuie să ni-l asumăm, dacă vrem să discutăm despre un lot național, la un moment dat. La anul va fi Campionatul European la Cluj, nu știu ce o să fie, cum o să fie, sper să ne prezentăm cât mai bine, dar noi, practic, alcătuim lotul național din 15, maxim 20 de jucători.

În ce măsură se câștigă un meci cu tactica făcută înainte și în ce măsură se câștigă cu discursul din vestiar de la pauză, de la time-out?
Este o întrebare frumoasă. Depinde de arsenalul tău ca antrenor. Dar la un moment dat, trebuie să transmiți emoția ta adevărată. Dacă îți faci un speech prestabilit, s-ar putea să dai greș. Consider că sunt multe momente cheie. Speech-ul dinainte de meci, ca și cel de la pauză – ai timp să le pregătești. La pauză, în cele 15 minute, ai timp. 2-3 minute te poți gândi ce le vei spune. Speech-ul de dinainte la fel – poți să îl pregătești. Dar time-out-urile sunt emoția ta, ceea ce simți că se întâmplă pe teren și acolo poți să transmiți foarte, foarte multă energie.

Poți să rezumi filosofia ta de antrenor în câteva cuvinte, într-un motto?
Fii tu însuți. Mi se pare că trebuie să fii tu. Pentru baschet – ajută în apărare, extra-pas în atac.

Pe scurt, și în formula sintetizată chiar de el, „Claudiu Fometescu este antrenorul care își dorește să fie din ce în ce mai exigent cu el însuși”. Asta pentru că, vine completarea lui „Fome” – „cred că este bine să fii exigent cu tine și apoi rezolvi multe lucruri”.