Principesa

Prima medalie la aruncarea greutății, după ce Mihaela Loghin urca pe podium la CE 1986. Dar și primul metal pentru atletismul românesc la competițiile de anvergură, exceptând JO, după Europenele din 2006.

Anca Heltne (18,71 m) e fata care face antrenamente chiar și duminica. Și chiar plânge pe umărul soțului ei, decatlonistul norvegian Runar Heltne, atunci când o aruncare nu-i iese cum trebuie. În trei cuvinte: trăiește pentru sport. La 31 de ani e în fața celei mai mari performanțe a carierei. E seară la poalele Alpilor și tocmai s-a întors de la hotel, după ce în cursul dimineții trecuse de calificări. Dar ce mai contează oboseala? Iese la încălzire și proiectează bila de 4 kg la aproape 20 de metri! „Ooo, ia medalie sigur”, șoptește un oficial român aflat în sală. Eleva lui Gabriel Bădescu parcă aude pronosticul și rupe norii din prima: 18,38 m! Se plimbă ca o leoaică în cușcă și dialoghează cu Runar, camuflat prin sectorul fotoreporterilor.

Două nemțoaice pe primele două locuri

Următoarele tentative vin în progresie, 18,70 m, 18,71 m­, și Anca știe în subconștient că e aproape pe podium. În fața ei, două nemțoaice (Petra Lammert, 19,66 m, și Denise Hinrichs, 19,43 m) sunt deja prea departe, iar pe patru și cinci  o rusoaică și o italiancă îi pun gând rău. Nimic nu se mai schimbă însă la ultimele trei aruncări, iar Heltne se duce glonț la soțul ei pentru a flutura tricolorul sub privirile italienilor din Oval Linguotto. E la fel de optimistă ca în orice moment din viața de zi cu zi, e un mesager ce face cinste României într-o zonă în care simpla declinare a naționalității îți aduce priviri tăioase sau întrebări fără răspuns.

Epuizată, dar fericită

Soarbe dintr-o sticlă de apă în timp ce face poze cu delegația României, dar și cu simpatica mascotă a Europenelor.

Vorbește la telefon cu apropiații, prima fiind mama sa. „Ea îmi zice și acum de ce arunc cu bilele astea, iar pe Runi îl întreabă de ce sare cu bățul?”, glumește Anca în timp ce așteaptă festivitatea de premiere.

Felicitări, bronz în Italia și în fața unei sportive din Peninsulă!
(râde) Asta poate duce la multe interpretări…

Toată ziua ți-ai petrecut-o, practic, la concurs…
Da, e cel mai epuizant moment al carierei și fizic, și psihic. Oricum, e prima medalie la un asemenea nivel. Am fost puțin fără vlagă în timpul concursului, dar nu mai contează acum că eram principală favorită sau că n-am luat aurul.

Ți-a fost frică de o posibilă revenire a rusoaicei sau a italiencei? Ai adus prima medalie la un asemenea nivel după trei ani…
Aaa, nu, pentru că le știu valoarea și n-ai cum să crești așa mult într-o zi. Cât despre performanța mea, eu nu mă umflu în pene. Rămân aceeași, cu picioarele pe pământ! Hai, că pierdem festivitatea!