Pe aleile unui parc din cartierul bucureștean Vitan, Elena Pagu ne demonstrează, după cum chiar ea susține, că se poate trăi foarte bine și la 90 de ani, fără medicamente. Mai mult de atât. Se poate chiar face sport, dar nu oricum, ci câștigănd medalii de aur. Într-una dintre cele mai tehnice probe ale atletismului: marșul. La sfârșitul lunii octombrie, în Perth, Australia, Elena Pagu reușea să câștige medalia de aur în proba de 5 și 10 km marș. Nu sunt singurele medalii. Doamna Pagu are distincții ce datează și din 1991, dar și mai îndepărtate. Le ține pe toate expuse în holul casei sale, pe rafturi. În vitrina din sufragerie strălucesc în lumina soarelui o mulțime de trofee. Are pe măsuța dintre fotolii, acoperită cu milieuri, cartea „Născuți pentru a alerga”, de Christopher McDougall. Titlu parcă inspirat din povestea doamnei de 90 de ani. De-a lungul discuției pe care Elena Pagu a purtat-o cu ProSport, aceasta ne-a dezvăluit că toate întâmplările din viață au direcționat-o către mișcare, că s-a apucat de alergat cu puțin timp înainte de a ieși la pensie, încercând să scape de o depresie, dar și că pentru un vârstnic este esențial să aibă mereu țeluri de atins. O poveste de viață impresionantă, plină de dinamism. Începem interviul.
Ce a fost mai obositor, drumul până în Australia sau cursa propriu-zisă? Drumul este destul de lung. 18 ore, cu escală. Noutatea lumii de acolo, a orașului, a condițiilor de desfășurare și de trai al cetățenilor cărora li s-a oferit un anumit spațiu mai generos în amplasarea locuințelor lor. O stare psihică și o notă de bonomie a australienilor… N-am întâlnit cât am călătorit. Un zâmbet valoarează foarte mult. Am fost cam singura dintre cele mai vârstnice, pentru ei asta fiind o notă foarte prețioasă. La noi, această tradiție de mișcare, de alergare, de deplasare și efort de acest gen… Tradiția asta la noi este mai nouă. De asta, după competițiile pe care le aveam, în momentul când vedeau vârsta pe care o am, se adunau în jurul meu și mă felicitau, mă îmbrățisau, stăteau la rând să mă fotografieze. A fost ceva nou!
Ce v-a impresionat? Organizarea și exigența cu care s-au desfășurat aceste probe, toate probele disciplinei de atletism au fost urmărite și pretinse cu o exigență foarte mare. Ajungi acolo de peste țări și mări și te trezești că la a treia avertizare te scoate în afara pistei de concurs. Sunt amabili, cumsecade, drăguți, generoși, primitori, dar până la perfecțiunea executării probei. Pentru mine Australia a fost cu totul ceva nou. Am fost în foarte multe orașe de pe glob, dar așa o grandoare, așa o masivitate a tot ce este oferit pentru cetățean…. Poate că n-am remarcat eu, cine știe. Mi-am făcut proba ca de fiecare dată. Cu un antrenament susținut. Cu patru luni înainte am început mai frecvent să fac. O zi da, una nu. Fac într-o zi trei kilometri, într-o zi opt. în altă zi cinci. Mai ajungeam și la zece kilometri. Ă‚sta era un antrenament mai rar, cam la două săptămâni. Bineînțeles, de fiecare dată, un om de 90 de ani și peste, când pleacă la un antrenament trebuie să facă un efort.
În cât timp ați terminat cursa și câți concurenți au fost în total? Cursa mea a durat… Cursa de 10 km a fost de o oră și 31 de minute, cu opt minute mai puțin față de recordul anterior. Nu m-am silit foarte tare pentru că am avut niște emoții foarte mari și m-am temut de o descalificare. Foarte curios, aici în țară am avut timpi mai buni, nu știu ce a contribuit. Am scos 44 de minute. În alt concurs balcanic am scos numai 43. Recent. Nu știu… N-am fost la cea mai înaltă cotă a mea acolo. Nu am fost, dar asta a fost. Am făcut ceea ce am făcut. N-am fost foarte încântată de rezultat, dar totuși am fost foarte apreciată și felicitată. Un fel de răsfăț care se oferă câștigătorilor.
Cu ce ați rămas după această cursă? Nu am ținut neapărat la victorii și la recorduri teribile. Am ținut să mă mențin, ca formă și ca mod de viață. Acesta este modul meu de viață. La care, probabil, n-am să renunț atâtat timp cât mă voi păstra sănătoasă. Am făcut asta pentru… Hai să zicem, cu o notă de egoism, pentru mine, că este modul meu de viață. Am făcut-o pentru semenii mei vârstnici. Eu demonstrez ceva. Demonstrez că poți să fii sănătos, cu mici scântei câteodată, nu pot să spun perfect. La 90 de ani nu mai ești perfect sănătos, dar, în general, cu o notă de rezistență, de dorință, de entuziasm. Se poate trăi așa până la 90 și nu știu cât oi mai apuca eu pentru că deja am trecut de 90 de ani cu vreo patru luni, fără medicamente. Fără să stai numai în fotoliu și să aștepți să fii servit. Să nu mai aștepți nimic. Aceste concursuri, pentru mine, sunt un reper în timp care mă fac să aștept , să doresc ceva. Să știți, la 90 de ani nu mai dorești nimic. Eu doresc să fiu sănătoasă, să mai pot demonstra că se poate până la 90 de ani fără medicamente. Nu trebuie să începi la 90 de ani, bineînțeles. Trebuie să începi mai repede și progresiv.
„Nu am cuvinte să descriu sentimentul pe care îl ai când te-ai urcat pe podiumul lumii, pe locul întâi, și auzi că îți cântă imnul țării ție, iar sute de asistenți de pe tot globul strigă ‘Romania, Romania, Romania’ și aplaudă. Este imposibil să nu te înalți, să nu fii fericit și să lăcrimezi. Îți conferă o stare foarte înălțătoare”
„Nu trebuie neapărat să alergi pentru a fi campion, eu nu mă gândesc la asta. Dar acolo, acolo fiind în cursă și văzând că altul mă întrece… Din Franța, de nu știu unde. Nu se poate! Trebuie să mă uit în ceafa respectivei și să o depășesc. Este un stimul, din foarte multe puncte de vedere este ceva foarte prețios. Pentru viață. Pentru tonusul general. Nervos, fizic, biologic, în toate sensurile”
Elena PAGU, 90 de ani
„De la 12 ani, am făcut șase clase complementare la Dumbrava Roșie. Pe urmă, nefiind capabilă să lucrez la câmp, părinții m-au dat și am făcut un liceu. De la Dumbrava Roșie până la liceu era o distanță de șapte kilometri. A venit războiul, n-am vrut să stau la gazdă. Am mers pe jos 7 kilometri dus, 7 întors. Liceul se făcea opt ani. Opt ani am făcut acest lucru fără să stau la gazdă o zi, pe furtună, pe căldură, pe tot ce vrei”
Cum decurge pregătirea pentru o astfel de competiție? Înainte de compeție nu fac un regim special. Trebuie să fiu odihnită în primul rând, să mănânc foarte puțin, ceva care îmi priește. Pot să mănânc înaintea unei competiții un colț de pâine, cu o cafea mică, tare și îndulcită. Atât!
Cu doar atât puteți duce cursa până la capăt? Da, bineînțeles. Oricât de lungă. Nu am nicio problemă. Nu trebuie să îmi încarc stomacul, nu trebuie umblu după ceva special. Pun mâna pe ceva, am mâncat puțin și plec.
Cât alergați? Fac o încălzire ușoară. Nu o încălzire foarte mare pentru că eu fac curse lungi și te mai încălzești și pe parcursul cursei. De obicei eu pornesc încet, rămân chiar printre ultimele din colectivul care aleargă. Pe urmă, bineînțeles, că recuperez. Mă caracterizează așa ceva pe mine. Să pornesc moderat și să reușesc să mai accelerez cursa.
Haideți să o luăm cu începutul pentru că observ în spatele dumneavoastră că aveți o mulțime de premii și medalii. Ce v-a determinat să începeți să alergați și la ce vârstă? Cum să vă spun… Eu am avut un fond de mișcare. De la 12 ani, cam așa, am făcut șase clase complementare acolo unde am locuit, la Dumbrava Roșie în județul Neamț. Pe urmă, nefiind capabilă să lucrez la câmp, părinții m-au dat și am făcut un liceu. De la Dumbrava Roșie până la liceu era o distanță de șapte kilometri. A venit războiul, n-am vrut să stau la gazdă. Sunt un tip foarte voluntar și puțin cam coleric, probabil. Am mers pe jos șapte kilometri dus, șapte întors. Liceul se făcea opt ani. Opt ani am făcut acest lucru fără să stau la gazdă o zi. Pe furtună, pe căldură, pe tot ce vrei. Și, bineînțeles, că asta mi-a creat un fond de mișcare.
Și apoi? După aceea am stat un an acasă, am vrut să fac artă dramatică. Pe urmă m-am făcut funcționară, dar ca funcționară… Era trecerea aceea la comunism, un fel de dictatură. Unei femei de 19 ani, un șef putea să-i ceară să vină să ia niște situații noaptea, la telefon, să facă niște lucruri care o puneau într-o situație foarte delicată. Eu i-am spus unui șef de al meu ‘Eu nu mai rămân aici, mă fac tractoristă’, iar șeful meu, care era un basarabean, îmi spune mie ‘Măi, femeia frumosa, tu nu poți să fi tractoristă, tractorist e o treabă grea. O să apară școlile ca ciupercile’.
Și ce-ați făcut? A apărut o școală la Satu Mare, de surori, de ocrotire. De cadre medicale. Dar pentru că cererile erau puține, erai acceptat și cu patru clase primare. Eu am ales specialitatea de ocrotire, care presupune profilaxie. Pentru copiii mici, de la naștere și până la trei ani. Și m-am dus la Satu Mare. Acolo, colegele mele erau foarte divers școlite și am început să le explic, după planșă și mulaje, tot ce puteam să le explic pentru a înțelege fiecare după pregătirea și posibilitățile de acumulare. Când au văzut că eu fac asta și sunt binevoitoare mi-au dat, imediat, o jumătate de normă ca instructoare. După aceea am făcut școala și m-am făcut asistentă de ocrotire. 14-15 curse pe zi, pe teren, în Satu Mare. Eu mergeam cu un doctor care răspundea de o circumscripție și avea și în afara orașului teritoriu. M-a mai dus el pe bicicletă cât m-a dus până acolo, dar la un moment dat mi-a spus ‘Nu te mai duc pe bicicletă. Îmi gâdilă părul la nas și eu nu te mai duc pe bicicletă’.
„Aveam copiii în observație. Mers mult, foarte mult. Pe urmă, m-am mutat în Bacău. Aici nu erau distanțele atât de mari, dar începea urbanizarea. Începuseră să se facă blocurile cu zece etaje. Se punea lift, dar Lelița Ioana care venea de la Poplaca nu știa cum se face cu liftul. De cele mai multe ori, la început, lifturile erau blocate. Urcă-te până la etajul zece la blocul 14, până la etajul nouă la blocul 13. Blocurile erau în șir, pe o stradă, distanța nu era mare. Dar asta m-a obligat pe mine să fac niște urcușuri în fiecare zi. Sigur că eu am avut și o formulă de a-mi executa obligațiile foarte eficientă. Nu precupețeam timpul”
„În România, oamenii își făceau cruce și ziceu ‘Ia uite, uite cum aleargă, în loc să se ducă la biserică! Ce e cu asta?’ Dar lumea a început să mă cunoască. În tramvai vin la mine și-mi zic: „v-am văzut la televizor!”
Care a fost momentul în care v-ați hotărât să mergeți la competiții? Am făcut asta 34 de ani cu dăruire, cu conștiință. Un cadru sanitar, dacă nu are conștiință profesională trebuie plătit să stea acasă. Eu am mai și chiulit, dar nu mi-au rămas treburi pentru care să-mi fac mustrări de conștiință. Mi-am facut datoria 34 de ani. Când am ieșit la pensie, la 55 de ani, am stat câteva zile acasă, iar după aceea am fost repede la direcția sanitară și am făcut cerere să mă repună în serviciu, să muncesc până la 57 de ani. Totuși a trebuit să ies la pensie, am ieșit și mi-am pus casa la punct, prin sertare, peste tot… Ce să mai fac? Între timp mi-a murit și soțul, am stat cinci ani singură. Ce să mai fac? Am făcut un sindrom depresiv ușor, de început, și am zis ‘Mă apuc de alergat’. Întâi am alergat. Alergam pe marginea unei păduri, mă întâlnea lume cunoscută și când mă vedeau că alerg își spuneau ‘A înnebunit madamme Nichifor. Uite-o, aleargă de nebună’. Până când, probabil că lumea, nu știu ce se gândea atunci, dar nu era obișnuită cu stilul acesta de activitate. M-am mutat la București, am intrat într-un colectiv de alergători, și încet-încet am început să cutreierăm pământul. Pentru că, și pe timpul lui Ceaușescu aveam ușurința să trecem peste hotare. Primele competiții în afara țării au fost în Cehoslovacia. Pe urmă au început să se repete: cele de pistă, cele de sală. Europene, balcanice, naționale…
Vă spun este vorba de o activitate care te obligă și la o preocupare de ordin psihic. Aștepți ceva, speri ceva, dorești ceva. Și la o activitate fizică, una care te servește și din celelalte puncte de vedere: somatic, biologic și social. Vezi anumite lucruri, te mai informezi, mai faci și puțin turism. Eu am văzut cele mai mari muzee. Și nu o dată. Acum nu știu ce o să mai fac, vă spun sincer. Ieri am alergat și am luat cu mine o persoană care are un sindrom ce o obligă să se îmbete câteodată. Dar nu este o alcoolică. Uneori e bine să se îmbete (n.r. Dipsomanie). Eu i-am spus ‘Am să te iau cu mine, mă țin de tine și ai să uiți de treaba asta în timp. Sau, în orice caz, se va repeta la distanță mai mare de timp’. Și am alergat cu ea. Ea a mers la un tempo de rulaj, eu m-am dus mai repede înaintea ei.
Cum vă percepe lumea? Ce spune când vă vede, la o vârstă atât de înaintată, pe stradă alergând? Tradiția noastră este mai nouă față de alte țări. De exemplu, în Cehoslovacia când te vedeau că alergi, lăsau coșurile de la piață jos și te aplaudau. La noi, când mă vedeau pe mine alergând pe cărările noastre, că nu numai pe șosele și în parcuri alerg, își făceau cruce și ziceu ‘Ia uite, uite cum aleargă, în loc să se ducă la biserică. Ce e cu asta?’. La început, acum, când această mod de viață a fost prezentat, mai aplaudă. Lumea a început să mă cunoască. În tramvai vine și îmi spune încetișor ‘V-am văzut la televizor’. Pe urmă vine unul care vorbește mai tare, are și el ceva de spus. Nu e chiar comod, dar sunt, totuși, bucuroasă că lumea a început să înțeleagă eficiența mișcării.
„Odată, la Riccione, am făcut 5 km pe pistă. Acolo a fost o alergătoare care avea vârsta mea, trecută de 80 de ani. Îmi spunea că a născut șase copiii care trăiesc și are toți dinții în gură, dar că aleargă de nu știu când. La 5 km m-a întrecut, a urcat pe podium, locul întâi. Eu, locul doi”
Cum reușiți să fiți atât de perseverentă? Ce vă face să vreți în continuare să alergați? În primul rând, am convingerea că starea mea se datorează, în foarte mare măsură, mișcării. Am această convingere, fără niciun fel de comentarii. Dar, să nu credeți că eu nu fac un efort destul de mare să mă ridic din pat la 6:30, să-mi fac ceva ușor de mâncare, să gust ceva, să mă îmbrac și să plec. Sau să mă duc până la Padurea Băneasa. Vara, neapărat. Acolo sunt distanțe măsurate. Una este de 2 km jumătate, nu este nici foarte multă lume.
Și din acest motiv faceți antrenament dimineața? De asta eu fac aceste antrenamente dimineața. Pentru că intervin și alți alergători, cărucioare cu copii, oamenii care se plimbă. Fac și aici, lângă parcul meu, dar aici fac numai seara. Nu știu cât măsoară parcul, dar cred că în jur de 300 de metri turul. Fac cam 15 tururi. Le număr. Mă duc dimineața, nu pot merge după-masa. Dacă am alergat dimineață, eu pot să fac orice activitate în casă. Dacă am lucrat în casă ceva și vreau să mă duc să alerg, nu mai pot. Nu-mi vine. Nu-mi mai vine să plec și să mă mișc. Eu trebuie să fac un efort de voință, în primul rând. E prima condiție. Să nu devii leneș. Pe urmă, să fii atent cu ceea ce mănânci. Să nu te gândești numai la carne și, eu știu la mai ce. Nu se poate. Trebuie și vegetale și crude care au vitamine. Odihna… La vârsta de 90 de ani există un somn biologic de patru, cinci ore pe noapte.
„Născuți pentru a alerga”. Cartea lui Christopher Mcdougall, zace, pregătită să fie răsfoită, pe milieul mesei din sufragerie.
Spuneați că lumea care vă vede pe alergând vă consideră prea bătrână pentru acest lucru. Dumneavoastră cum vă simțiți? (râde) Ce să vă spun… Se spune că tinerețea este o stare de spirit, dar bătrânețea ce o fi oare? Eu nu mă simt chiar așa de bătrână. Ă‚sta e adevărul. Dacă nu mă doare nimic, dacă mănânc de trei ori pe zi, cam rațional. Nu mai am așa un apetit… La 90 de ani nu prea îți vine să te apuci să mănânci, cu un apetit provocator. Trebuie să mănânci pentru că trebuie să te hrănești. Atunci, o alimentație diversificată, rațională și cu grijă.
Revenind la medaliile din spatele dumneavoastră. Care a fost primul concurs câștigat de dumneavoastră? Eu înainte am făcut alergare, nu marș. Marșul este o disciplină care pretinde, comportă, o anumită tehnică să știți. La început am alergat.
Dintre toate medaliile, care vă este cea mai dragă? Aveam, despre mine, impresia că nu sunt o alergătoare. Eram la locul meu, modestă. Dar odată, la Riccione, am făcut 5 km pe pistă. Acolo a fost o alergătoare care avea vârsta mea, trecută de 80 de ani. Îmi spunea că a născut șase copiii care trăiesc și are toți dinții în gură, dar că aleargă de nu știu când. La 5 km m-a întrecut, a urcat pe podium, locul întâi. Eu, locul doi. A fost pe urmă cursa, în afara stadionului, de la 10 km. Eu alergam, bineînțeles, corect, cu atenție, destul de tare să nu rămân prea în urmă. Îmi spune profesorul Rugină de pe margine ‘Mai ai două tururi și jumătate. Poți să o întreci pe Miriam!’. Cea care era înaintea mea. Am spus ‘N-o întrec, o omor!’. Am tras, am tras și am întrecut-o. Am luat locul întâi, dar, ca să vedeți ce înseamnă să fii un alergător pasional. M-am întâlnit cu ea în 2009, la Lahti, în Finlanda. Bineînțeles, eu știind lecția că pot s-o întrec, am întrecut-o, dar Miriam n-a mai vrut să se urce pe podium cu mine, pe locul doi. Ca să vedeți cât e de imprimată ambiția aceasta, regretul că n-ai fost pe primul loc. Am întrecut-o de două ori. Am avut și un îndrumător de foarte bună calitate care m-a ajutat și m-a stimulat, căruia țin să îi mulțumesc din toată conștiința mea, din tot cugetul. Îi mulțumesc și fac chiar și o plecăciune.
Cum decurge pregătirea dinaintea unei competiții? Pregătire fizică și profesională. În primul rând trebuie să te înscrii, treburile astea se fac pe cale electronică. Să găsești un loc pentru cazare, să te orientezi, să cauți un loc cât mai aproape de stadion. Cât mai convenabil ca preț, cât costă. Să trimiți bani. Nu orice om, cu o pregătire mai modestă, poate să facă lucrurile astea.
Revenind la rutina dumneavoastră de antrenament. Care este diferența între o zi normală de antrenament și cea dinaintea unui concurs? Să spun drept, e o deprindere, un lucru pe care îl faci în mod repetat de atâtea ori nu mai e ceva special. Un concurs poate fi ca și un antrenament. Un antrenament cu tempo de concurs. Antrenamentul poate fi un mers de rulaj, mai lejer, mediu. Poate fi chiar un tempo de concurs. Sigur că, într-un concurs mondial, cum a fost acum, am avut niște emoții cum n-am avut în viața mea. Foarte emoționată. E prima dată când m-am speriat de faptul că sunt emoționată. Emoțiile sunt creatoare, dar nu întotdeauna.
„Un om vârstnic își dorește o rezistență pentru sănătate. Dar nu începi la 90 de ani. Începi măcar când ai ieșit la pensie. Trebuie să existe o preocupare permanentă, cu convingere. Eu demonstrez, trec direct la activitate. Iau pe cineva cu mine. Așa ar trebui să fie oamenii… Să-i ducă de mânuță pe unii”
Cum reușiți să treceți peste emoția unui concurs? În primul rând, e vorba de ceva rațional, care nu are efect întotdeauna. Treci peste emoții în momentul când a sunat startul. S-a terminat! Atunci nu mai gândești așa. Îți iei tempoul tău de mișcare și rațiune. Să merg corect, să merg repede. Emoțiile sunt înainte, sigur că da.
Credeți că reprezentați o motivație suplimentară pentru generația tânără? Copiii sunt foarte voluntari, foarte răsfățați. Trebuie, cu mare stăruință lângă ei, să facă ceea ce trebuie. În cazul unui om vârstnic este altceva, un om vârstnic își dorește o rezistență pentru sănătate. Dar nu începi la 90 de ani, începi măcar când ai ieșit la pensie. Trebuie să existe o preocupare permanentă, cu convingere. Eu demonstrez, trec direct la activitate, iau pe cineva cu mine! Așa ar trebui să fie oamenii! Să-i ducă de mânuță pe unii. Se mediatizează foarte puțin acest mod de viață. Puțin, reclamele costă foarte scump! Nu știu cine și cum trebuie să le plătească. Ar trebui să existe sponsori pentru o grupă de vârstă mai înaintată… Sunt foarte puțini oameni care înțeleg că asta e necesar și pentru bătrâni. Mijloacele materiale sunt destul de reduse.
În final, puteți oferi câteva sfaturi celor tineri, celor bătrâni, care vor să facă mișcare? Deși pare ușor și simplu, nu este. Trebuie să fii foarte ferm și foarte consecvent să faci așa ceva. Să-ți respecți programul! Îl fixezi și nu îl schimbi cu niciun motiv. În ziua cutare trebuie să alerg? Alerg! Nimic altceva. Trebuie să mă trezesc la ora X. Mă scol și mă duc! Numai dacă plouă foarte tare, numai dacă-i foarte frig, dacă, eu știu, mă doare o gleznă, am o suferință fizică ce nu îmi permite să fac efort, nu trebuie să fac. Trebuie să aștept, să revin, să mă controlez și atunci să fac. Nu este foarte simplu și ușor. Am spus, trei factori. Să nu devii leneș, să te hrănești conștiincios, diversificat, hrănitor.
E lecția pe care o doamnă de poveste ne-o oferă tuturor. E o lecție despre cum să îți întreții pasiunea pentru alergare până la o vârstă apreciabilă, e un model despre cum o fată a trecut cu bine prin labirintul întortocheat al vieții și al războiului. Povestea doamnei Elena Pagu nu e doar o injecție cu moral pentru toți sportivii care la un moment dat au garda jos, ci e o lecție pentru noi toți. O lecție de altruism, generozitate, respect, determinare și voință. Elena Pagu, o campioană mondială, la 90 de ani.
Care e cel mai bun portar dinamovist din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER