Cu aurul olimpic la degetul mic, Constantina Diță aleargă de trei ani maratonul vieții din Beijing în Colorado, din Tokyo în Australia sau din India în Mexic. Redescoperă lumea cu privirea unei campioane olimpice, îmbracă haina de model în sport pentru puști cu ochii oblici sau se lasă purtată pe brațe de cohortele din Bangalore. Într-o viață de zbucium, cu 23 de ani de mișcare continuă în sânge, liniștea i-o dăruiesc, de regulă, doar fiul său, Rafael, familia de acasă de la Turburea și mama sa, Elena (80 de ani), a cărei voce o aude la mobil aproape în fiecare zi. Desigur, din Erie, orășelul de lângă Boulder (Colorado, SUA), locul american înnobilat de fantastica româncă ce pe 17 iulie 2008 devenea cea mai în vârstă campioană olimpică din istoria maratonului (38 de ani).
În vara lui 2011 însă, pașii au purtat-o pe Pușa (41 de ani) spre România. Celebritatea n-a schimbat-o, iar săptămânile devin la fel de trepidante ca atunci când face ocolul lumii. Ajută la treburile casei, scormone în lada cu amintiri alături de prieteni dragi și onorează invitațiile apropiaților la diverse evenimente.
Sosită în București doar pentru o zi, la cununia unor prieteni, Constantina degajă un stil retro ce-i conferă o aură specială. E elegantă, rafinată și face ultimele retușuri pentru seară la Salon Stil, de pe Pache Protopopescu. Ca și cum ar pregăti o nouă cursă de anduranță. Însoțită de un puști dinamovist fan N&D, baschetbalist și practicant de soccer în același timp la liceul din Boulder, medaliata cu aur din 2008 radiază de fericire. „Ți-e foame, mami? Mergem acum și mâncăm”, îi spune Pușa fiului, punând într-o îmbrățișare și un sărut pe frunte toată dragostea ei de mamă.
(ne așezăm la o masă a Restaurantului Manolo și Pușa începe să rememoreze ca și cum ar povesti un film)
De 23 de ani de când fac sport, mi-ajunge și mie programul strict. Am fost în toată lumea dar n-am apucat să vizitez multe locuri pentru că stresul cauzat de concursuri apăsa neîncetat pe umerii mei. Uite, în cinci săptămâni de pauză am pus câteva kilograme în plus, nu se vede, dar eu știu. Dar să știi că așa am fost eu dintotdeauna. Mâncam orice, mai puțin carne de porc, și nu se vedea. Dar în vacanța asta m-am răsfățat cu sushi, cu calamar, cu clătite cu zahăr, cu nutella sau cu dulceață de căpșune. (Mie-mi plac cu zahăr, intervine Rafael)
Și cum ai regăsit România? În Turburea, oamenii mă salută cu zâmbete largi, eu îi salut, s-a schimbat comuna, cum s-a modificat întreaga țară, de altfel. Totul e frumos, dar știi ce nu-mi place!? (își comandă o salată și menține suspansul…) Că mă uit pe la porți și văd bălării înalte de un metru. Pe vremea lui Ceaușescu, dacă nu văruiam copacii și nu trasam bordurile cu vopsea albă, atunci ne amendau. Și poate era mai bine! Acum, dezinteresul ăsta mă întristează și aspectul neîngrijit pare o tinichea de coadă pentru noi, pentru români. Trebuie să ținem România cât mai curată și toți trebuie să avem conștiință civică.
Spune-mi când te-a recunoscut ultima oară cineva în țară… Păi, zilele trecute în Craiova, luasem un aparat electrocasnic de la un supermarket, eram cu bonul la garanție, și când mi-am pronunțat numele, fata mi-a spus: „Aaaa, dumneavoastră nu sunteți… !?” Mă recunoaște lumea pe stradă, dar poate mai multe persoane o fac în străinătate. În Chicago mă cunosc cei mai mulți, în Boulder, Erie, la Londra… Și bine, în Asia, pentru că am concurat foarte mult în acea zonă. Chiar am învățat niște propoziții în japoneză și zic eu că mă descurc să port un dialog (zâmbește încercând să ne convingă). Asiaticii sunt și foarte respectuoși și iubitori, primesc mereu o mulțime de papițoi, iar din India am primit mărgeluțe, eșarfe și pălării în stil indian.
Ai făcut înconjurul lumii în acești trei ani… povestește-ne cum au trecut… (mărește ritmul vorbirii, ca și cum ar vrea să evadeze din pluton) Da, pe 17 august se împlinesc trei ani, dar nici nu-mi dau seama cum au trecut. Primul an a fost unul extrem de obositor, nu trecea lună fără două-trei călătorii lungi, unde eram invitată… gen Japonia, China sau Australia, și mă întorceam în Colorado epuizată. Al doilea an am mai alergat la câteva concursuri, iar în al treilea, mai puțin. Anul acesta, la Londra, n-am reușit să închei Maratonul, dar voi reduce cât mai mult călătoriile pentru a mă focaliza pe Londra 2012.
Mai ești motivată? Recompensele financiare au venit până la urmă pentru aurul de la Beijing? (privește în gol) Din România am primit foarte puțini bani pentru titlul olimpic (secunde de pauză) Poate că dacă aș fi cucerit aurul pentru Statele Unite, acum aș fi fost milionară în dolari, dar sunt mulțumită pentru că sunt sănătoasă și am copilul sănătos. De la clubul Dinamo am luat, până acum, la trei ani de la Beijing, doar 20 la sută din bani! E o medalie de aur și nu am luat-o pentru altă țară! Ca un exemplu, fetele de la Steaua care au urcat pe podium în China și-au primit banii de la clubul lor chiar în primul an.
Și ce-ai de gând să faci? (suspină cu un zâmbet în colțul gurii) Voi încerca să vorbesc cu cei de la club. Nu am ajuns pe acolo și am evitat să discut prin telefon, mai bine vorbesc cu Elisabeta Lipă față în față. Dar, repet, important e că eu și băiatul meu suntem sănătoși, că mama mea, la 80 de ani, e bine și că ducem toți o viață cât se poate de armonioasă (n.r. Pușa mai are patru surori și un frate).
Dar cum arată universul tău din Erie? Anul trecut, pe 12 decembrie, a fost inaugurată Biserica Ortodoxă Română din Erie, făcută de noi, români. Eu sunt foarte bisericoasă și sunt așa de când eram mică, de la mama mea. Mă rog dimineața, seara și înaintea oricărui concurs. Casa mea e frumoasă, pe trei nivele, și am un mic paradis al meu. Am, spre exemplu, o cameră cu trofee sau o cămăruță cu dulcețuri, acestea fiind piesele de rezistență. Să știi că eu le fac din prune, piersici, mere și am făcut chiar și vișinată. În curte am cinci pomi fructiferi, pentru că mi-am zis la un moment dat că sunt prea mulți brazi prin zonă. Știi cum sunt americanii… își pun în curte brazi, dar n-au pomi fructiferi. Dar acum ia să-i vezi pe vecinii mei ce bucuroși sunt când le dau peste gard o sacoșă de mere ca să-și facă plăcintă americană… (mândră)
Între înot, golf și filme de dragoste
Pare că te-ai îndrăgostit de America definitiv… N-am ales America de fițe, ci pentru că am realizat că de-acolo (după ce am fost pentru prima dată în 2001) aș putea scoate rezultate importante. Să nu crezi că nu mi-e dor de Piatra Arsă, de Băile Felix, de Snagov, de fiecare părticică de acolo, de lume, de trasee, dar pur și simplu nu sunt zonele potrivite pentru pregătirea de maraton. În țară te poți antrena pentru specialități de până la 10 km, dar ca să faci antrenament pentru concursuri la un nivel foarte înalt, ai nevoie de șosea și de altitudine. Mi-am dat seama cel mai mult de acest aspect atunci când conștientizam la concursuri că adversarele mele zburau, iar eu înotam.
Apropo, știi să înoți? (pe un ton convingător) Da, da, cu vestă de salvare (râde). Adevărul e că nu știu să înot și niciodată n-am reușit. Când eram mică, mă băgam cu copiii în râul Gilort din Turburea natală, dar apa îmi venea până la genunchi, mai erau zone cu apă mai mare, dar fiind curgătoare, n-am mai apucat să învăț. Pe urmă… eu am mai avut timp? Dar să știi că anul acesta am fost într-una dintre cele mai frumoase vacanțe pe care le-am avut vreodată. Am fost chiar la pescuit în larg.
Unde? Cum? Mi-am petrecut prima parte a vacanței în Mexic, la Puerto Vallarta, cu prietenii mei din Erie și chiar am reușit să merg să călăresc pe plajă. Nu mă mai urcasem de când eram mică, de la 8-9 ani, pe un cal. Mi-a fost puțin frică, dar cineva ținea calul de hățuri și mă tot întreba: „Merge? Merge?” Până a luat-o calul la fugă și m-a lăsat singură. Mi-a sărit inima puțin din stânga-n dreapta, dar n-am început să plâng în pumni. La ce-ți fuge mintea atunci când te gândești că vei renunța la atletism? Aș vrea să încerc să joc golf! Da, da… nu râde, pe bune! În 2005, când am fost pe terenul de golf al universității noastre din Boulder, eu nimeream cel mai bine mingea de golf, iar Rafael și Vali (n.r. – Tomescu) chiar erau contrariați. Ei se supărau, eu loveam perfect și așa mi-am descoperit o nouă pasiune. De atunci nu am mai avut timp să mă perfecționez, dar pasiunea pentru golf nu m-a părăsit niciodată!
Ce ai alege între atletism și golf? Filmele. Sunt în zodia Vărsător și fiind o persoană mai romantică, îmi plac foarte mult filmele de dragoste. Cele cu Olivia Newton John și John Travolta, superproducția Titanic mă înduioșează de fiecare dată și, mai ales, mai ales… Dirty Dancing! Patrick Swayze a fost un actor fenomenal, iar povestea lui e de-a dreptul tulburătoare. Pe măsură ce boala i se agrava, spre finalul vieții (n.r. a murit la 57 de ani, în 2009, răpus de un cancer pancreatic), pe un post american, am văzut niște imagini mișcătoare în care soția lui, Lisa Niemi, cu care era împreună de la vârsta de 18 ani (n.r. – Lisa avea 14 – s-au întâlnit la lecții de dans), l-a luat pe Patrick în afara orașului, la o casă de-a lor de vacanță, și i-a readus zâmbetul pe buze. Cum? L-a dus la herghelie, a călărit și parcă a simțit din nou că i-au revenit grația, mobilitatea, latura artistică și cheful de viață pe care i le-am descoperit cu toții în Dirty Dancing. M-a impresionat mult acel reportaj și mi-a întărit convingerea că dacă nu ai sănătate, degeaba ai bani și altele… Sănătatea e cea mai importantă.
(discuția de la masă se apropie de sfârșit) Uite, că tot îți spuneam de sănătate, am stat jumătate de oră într-un loc și acum mă ține nervul sciatic drept. Am fost la mai mulți doctori și nu se știe exact ce am. Dar am un mesaj pentru toți românii: „Aveți încredere în mine și în continuare! Cea care v-a uimit în 2008 nu vă va dezamăgi nici la anul!”.
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER