Ratarea care te face om

…Contraatac, pătrundere în careu, atacantul simulează șutul, portarul se culcă, în careu mai apare un coleg al vârfului, apare și al doilea, ambii așteaptă cu disperare pasa, atacantul mai simulează o dată șutul, portarul se culcă iarăși după fentă… Ratare. Ați văzut această fază de multe ori prin secvențele de arhivă din campionatul nostru de odinioară. Ratări inconfundabile marca Sorin Cârțu. Ratări într-adevăr mărețe, de care, după ce-ți mai trecea oful, ceea ce i se mai întâmpla chiar și lui Valentin Stănescu, îți aduceai oricând aminte de plăcere. Aveau savoarea lor.
Ratarea lui Traore, cam tot cu ce ne-am ales după meciul de pe Olimpico de vreme ce e singurul subiect pe buzele tuturor, nu are absolut nimic atrăgător, șarmant în ea, nicio picătură de parfum care să reziste și mâine, și poimâine. A fost ca-n reclamele cu sprayurile care se pierd de acasă până te-ai suit în metrou. În numai câteva frânturi de secundă, Traore a fost și scârțar, și necioplit. Nici nu i-a pasat lui Culio, a mai și ținut să rupă poarta cu ochii închiși. A fost genul de ratare care-i enervează pe toți pentru că nu poate fi invocat ghinionul, paiul de care se agață mai toți chibiții. În locul lui Traore, ce l-ar mai fi perpelit Cârțu pe Lobonț ca pe vremuri pe Moraru sau pe Iordache.

Pe Cârțu, și ratările fabuloase l-au făcut fotbalist de legendă. Și lui Traore ratarea cu Roma, desenată cu totul altfel, poate că i-ar fi conturat profilul de jucător de rasă. Iar la o ratare fermecătoare, de fotbalist cu har, după ce s-ar fi dat cu capul de copertina băncii de rezerve, Cârțu ar fi fost primul care-l ierta și-l înțelegea pe Traore. Pe vremea mea, nene, ehe, cu Benfica și cu Bordeaux…