Editorial CTP: Tenis etern

Trebuie să nu ai habar nici de tenis, nici de oameni ca să
vorbești despre blat în meciul Isner – Mahut, așa cum auzeam ieri
pe câte unii.

Americanul și francezul au dat tot timpul totul, n-am văzut
niciun moment de „țăcăneală”, acest scor halucinant n-a rezultat
dintr-un joc de așteptare, ci dintr-un echilibru dinamic, generat
de atacurile decisive continue ale celor doi luptători intrați în
Zonă. Așa cum există șah etern, am văzut tenis etern. Lângă
monstruozitatea timpului și a scorului, lângă nenumăratele
recorduri de ași, ghemuri, long set etc. doborâte trebuie așezat
nivelul remarcabil al jocului până la ultima minge. Chiar și
miercuri seară, după șapte ore de joc neîntrerupt, arătând ca niște
morți galvanizați, Isner și Mahut serveau perfect și returnau
extraordinar când mai erau în stare să facă pașii până la minge. De
fapt, meciul lor s-a terminat atunci, cu ambii învingători,
făcători de istorie în tenis.

Ora și ceva pe care am mai văzut-o joi a adus pe teren 18 mii de
spectatori, ca niciodată în această parte mărginașă a
Wimbledonului. Istoria s-a scris la 69-68 pentru Isner, pe
serviciul lui Mahut. Americanul nu mai reușea de minute bune decât
să servească, în jocul din câmp era aproape inexistent din pricina
oboselii. A simțit că, dacă meciul se mai lungește, va sfârși prin
a pierde în fața mai rezistentului francez. Și atunci și-a investit
ultimele resurse în retur, a avut și norocul unei greșeli uriașe a
lui Mahut (minge la discreție trimisă în burta fileului când Isner
era în genunchi, cu racheta scăpată din mână) și a ajuns la 30-40
minge de meci.

Încă o premieră absolută, stimați cititori și telespectatori, căci
era vorba, sunt convins, de o dublă minge de meci. Dacă Mahut
egala, ar fi câștigat ghemul și apoi meciul, pentru că Isner dăduse
totul din el. Din adâncul privirii lui de taur lovit în frunte,
Isner găsește un retur și un passant supraomenești și cade la
pământ, de unde, o clipă, mi-a fost teamă că nu se mai ridică… Asta
înseamnă tenis, sportul singurătății și al eternității.
Și a mai existat cineva fenomenal în aceste trei zile de ținut
minte peste decenii: publicul Wimbledonului. După nouă ore în care
vedeau pe teren aceiași doi jucători, niciunul englez, ce strigau
spectatorii? More, more, mai mult, mai vrem. Mă întreb dacă
publicul de sport de pe la noi ar fi rezistat la așa ceva, fie și
alimentat cu camioane de bomboane agricole.
Mai întâi am declarat Sport.ro că ar trebui introdus și la
Wimbledon tie-break în setul decisiv. Greșeam, posibilitatea unor
astfel de meciuri trebuie păstrată, ca și albul echipamentului.